„Artistul este un om special”

Interviu cu tenorul Cosmin Marcovici, secretar de stat în Ministerul Culturii

„Artistul este un om special”

 * interviu cu tenorul Cosmin Marcovici, secretar de stat în Ministerul Culturii

- De curând ați acceptat un post important, cel de ministeru secretar de stat în Ministerul Culturii, poziție din care vă veți ocupa de toate instituțiile de spectacol din țară. Care a fost motivul pentru care ați acceptat funcția?

- Mereu mi-au plăcut provocările. Încă din anii studenției mă aruncam la cele mai grele roluri, chiar și când cei din jur nu mă încurajau. Îmi spuneau Nu fă asta, nu-i de tine, mai așteaptă, însă deciziile mele erau total invers așteptărilor lor. Ei bine, și acum a fost la fel. Am considerat că acum este momentul și am acceptat acest post. Consider că astfel pot face mai mult pentru Iași, orașul sufletului meu.

- Și ce planuri aveți?

- În primul rând, consider că trebuie rezolvată situația Filarmonicii. Nu concep ca una dintre cele mai mari filarmonici din țară să își țină spectacolele în alte spații decât ale ei. Nu că aș avea ceva cu acele spații, dar nu oferă un mediu proprice. Aș vrea să se întoarcă în clădirea în care s-a consacrat. Voi discuta cu autoritățile pentru ca proiectul Filarmonicii să fie finalizat cât mai curând.

- Acesta ar fi primul punct al agendei de lucru. Ce ar urma?

- Opera din Iași, instituția unde am crescut, care m-a consacrat. Este instituția la care și bunicii mei au fost membri fondatori. Bunicul meu, Nicolae Marcovici,  care a fost unul dintre cei mai mari pianiști acompaniatori de operă, a înființat instituția, alături de alți mari artiști. Noi provenim dintr-o mare familie de artiști. Spre exemplu străbunica mea, Lidiya Lipkovskaya (o mare artistă din Basarabia – n.r.), a fost marea maestră a Virginiei Zeani (celebra cântăreață care l-a descoperit pe Pavarotti – n.r.), a lui Nicolae Herlea. Îmi doresc pentru operă să își ducă la bun sfârșit toate proiectele, vreau ca artiștii să fie valorizați și respectați și nu mă refer doar la cei de pe scenă. În operă, cu toții suntem artiști, inclusiv cei din tehnic sau alte sectoare. Fiecare are bucățica lui care dă naștere spectacolelor. Vreau să fie liniștiți, respectați, valorizați. Am colegi care nu au cântat de mulți ani pe scenă și ar trebui să revină. Nu trebuie să-i uităm pe cei au fost și nu mai cântă.

- Cum pot fi ajutați?

- Distribuindu-i în spectacole. Nu spun ca unui artist în vârstă să-i dai rolul de june prim, dar există roluri de comprimare care sunt făcute pentru ei. Sunt oameni care merită să fie pe scenă nu numai în concerte vocal-simfonice, de pian sau alt gen. Sunt artiști de operă, ei s-au născut pentru operă și trebuie să fie pe scenă.

- Ce ar urma?

- Am ambiția să salvez salvez Teatrul „Oleg Danovschi” din Constanța, singurul teatru de operă din istoria culturii românești care funcționează cu 140 de angajați. Este inadmisibil, sunt mult prea putține posturi. Când s-a făcut comasarea instituțiilor de cultură, când s-a desființat și Teatrul Fantasio, au fost multe disponibilizări și la final au rămas foarte puțini angajați. Este inuman! Este un teatru unde toți sunt dedicați, au un manager care este alături de ei, Daniela Vlădescu. Am cântat acolo ani de zile, îi cunosc, fac lucruri extraordinare. Ei merită toată atenția mea și voi face tot ceea ce îmi stă în putere ca să îi sprijin. Este nevoie de o suplimentare de posturi, de măcar un minim de 210. Nu este admisibil ca un artist să și cânte, să facă apoi și curat și alte lucruri. De altfel, de posturi este nevoie în toate instituțiile de spectacol.

- Suplimentarea de posturi necesită și fonduri. Există susținere financiară? Vă întreb pentru că anul trecut au fost discuții ample legate de bugetele reduse ale operelor, inclusiv al celei din Iași.

- Eu voi încerca să găsesc soluții. Problemele financiare sunt vechi și au drept cauză o gestionare deficitară a bugetelor din partea celor care au fost anterior la ministerul pe care îl reprezint. Spre exemplu, la capitolul Bunuri și servicii, sumele erau aproape de zero. E bine totuși că, în sfârșit, au crescut salariile și la artiști pentru că era foarte greu. E nevoie de mai multe lucruri, balanța trebuie echilibrată pentru bunuri și servicii. Există preocupare în acest sens, proiecte sunt.

„Ține de noi să ne păstrăm valorile acasă”

 - La preluarea funcției s-a tot vorbim despre o numire contestată în cazul dvs...

- Termenul contestat poate fi interpretat. A fost o discuție în 2016, când, fiind lider de sindicat, am luat apărarea colegilor și prietenilor de la Opera Națională din București și s-a spus atunci că aș avea ceva împotriva cântăreților străini. Cu mâna pe suflet vă spun – am mulți prieteni cânăreți străini pe care i-am chemat chiar eu când am fost manager la Opera din Iași ca să interpreteze roluri solistice. Nu am nimic cu ei, dar cred că dacă noi nu ne promovăm valorile, o vor face alții. Nu vedeți cum toți vor să plece din țară? Cât timp am predat la Conservatorul din Iași, i-am întrebat mereu pe studenți De ce ți-ai ales această meserie?. Primul răspuns era Îmi place să cânt, iar al doilea Vreau să plec din țară. Toți mi-au dat aceleași răspunsuri, iar când i-am întrebat de ce vor să plece, mi-au spus: Pentru că acolo vom fi susținuți și vom fi promovați. Dar noi de ce să nu facem acest lucru? Este meseria noastră și ține de noi să-i promovăm, să ne păstrăm valorile acasă. Și mie mi s-a oferit posibilitatea să plec definitiv din țară, cu două contracte ferme în Spania și Germania. Pentru primul m-am gândit câteva minute și am renunțat. La doilea, m-am întors de la Otopeni. Eu sunt foarte legat de locurile natale, de prietenii mei. Eu consider că, prin faptul că am rămas aici, am reușit să fac ceva pentru Opera din Iași, care a făcut totul pentru mine, m-a făcut să fiu cel care sunt.

- Ați fost și lider de sindicat, și manager, două poziții antagonice uneori. În care v-ați regăsit cel mai bine?

- În fiecare câte puțin pentru că, la vremea respectivă, am simțit că pot face lucruri pentru oameni. Ca lider de sindicat a fost nevoie de mine în acel moment și am acceptat. Lumea mă cunoaște, eu sunt în acest teatru din 1988. Am fost mereu un om corect și ceea am gândit, aia am și spus, nu am umblat cu ascunzișuri. Poate și de aceea mă susțin și le mulțumesc, inclusiv colegilor mei din PMP. Privind în urmă, m-am regăsit mai mult în funcția de manager pentru că, venind de pe scenă, știam ce înseamnă actul artistic inclusiv ca și administrație, știam tot ce implică o instituție de spectacol.

- Dacă ar fi să alegeți între scenă și scaunul de manager?

- Aș rămâne mereu artist.

- Se tot spune că la noi Cultura este o Cenușăreasă. Și totuși, în alte țări aduce profit. Cum s-ar putea obține acest lucru și în România?

- Cred că sintagman este greșit folosită sau înțeleasă. Eu nu am considerat niciodată cultura ca fiind o Cenușăreasă sau poate doar pe vremea când noi, artiștii, aveam cele mai mici salarii și aveam doar satisfacția artistică, însă și cântul tot prin stomac trece. Nu cred că sintagma mai este valabilă pentru că se fac spectacole frumoase, opera este din ce în ce mai căutată și mă refer la toate operele din țară. Lumea s-a săturat de producțiile ieftine de la televizor și caută ceva real. Or, opera este ceva real pentru că spectatorul trăiește alături de artistul de pe scenă, respiră o dată cu el, îi simte emoțiile. Este o adevărată magie!

- Și cum o putem face profitabilă?

- Discutăm din nou despre bani pentru că, dacă vrei să faci un spectacol care să aducă beneficii, trebuie să investești fonduri pe care trebuie să le ai. Mai ai nevoie de o viziune fantastică de viitor, care să cuprindă multe detalii. Dacă vrei doar saă faci un anumit spectacol și te gândești că aduci un artist din afară, dar tu în casa ta nu ai cum să acoperi toată plaja artistică, îl faci degeaba. Nu ai cum să bagi bani într-un spectacol dacă tu nu ai toți artiștii în teatru sau, dacă îi ai, nu-i folosești.

- Sunteți în poziția în care puteți aduce această viziune.

- Da, însă eu pot doar să sugerez.

- În ce măsură măsură mediul privat poate oferi susținere?

- Intrăm într-o discuție care mereu m-a făcut să zâmbesc pentru că, din păcate, operele nu sunt echipe de fotbal. Se investește foarte puțin, nu s-a găsit până acum o persoană care să aibă atât de mulți bani și să spună Gata, eu investesc în operă. Mulți nu înțeleg. E nevoie aici și de educație. Cred în structurile private din artă, dar este nevoie de finanțări mari și de proiecte pe termen lung.

- Aș schimba registrul și aș trece în cel personal. De cât timp cântați?

- De foarte mulți ani. Am cântat la violoncel de când aveam șase ani și până în clasa a X-a. Am avut un mare profesor, Gheorghe Rus, care nu mai este printre noi. Când a plecat la cele veșnice, am abandonat instrumentul și am cântat apoi la chitară, am fost și într-o trupă rock, un gen foarte drag mie. Pe când aveam vreo 15 ani, m-a ascultat un fost mare solist al Operei din Iași. M-a auzit mama cântând prin casă și m-a dus să mă asculte maestrul. Am lucrat împreună vreo doi, trei ani, apoi am dat admitere la Conservator. Am intrat ultimul și mama mi-a spus: Ție îți plac mașinile, îți plac motoarele, chitara. Mai bine mergi spre altceva pentru că este posibil să nu fie pentru tine. Tu ești un spirit liber, nu ești făcut pentru această meserie. Ei bine, nu m-am lăsat și atunci l-am întâlnit pe dl George Solovăstru, care mi-a salvat viitorul. Am crezut foarte mult în el și, în proporție de 75 la sută, îi datorez ceea ce sunt acum. A știut să mă facă să înțeleg ce este tehnica vocală și că a cânta nu înseamnă doar să scoți sunete, ci mult mai mult. În 1988 am dat o audiție și am intrat în Corul Operei.

- Și ce a urmat?

- Am stat vreo șase luni, după care am fost dat afară. Era o filmare în cadrul Cântării României. Eu pe atunci cântam la chitară, aveam părul lung. Era un supervizor care ne-a analizat pe toți și la un moment dat a strigat – Tu de acolo! Cine ești?. Cosmin Marcovici, am răspuns. Afară! Și am plecat. Am revenit în Operă în 1993 ca și solist. Am rămas până în 1999, când iarăși am fost dat afară.

- Tot din cauza părului?

- Nu. Am refuzat un rol, Don Giovanni. Pe atunci, eu aveam cel mai mic salariu din instituție, deși cântam tot ce mi se cerea. Eram om matur, aveam nevoie să merg pe drumul meu, dar nu puteam pentru că nu aveam situația materială necesară. Am refuzat rolul și mi s-a desfăcut contractul de muncă și nu oricum, ci cu litera i (o sacțiune foarte gravă – n.r.).  La nicio o oră, mă sună doamna Carmen Dobrescu, managerul Operei din Brașov pe atunci. I-am spus că sunt supărat, că tocmai rămăsesem fără loc de muncă, iar dumneaei mi-a spus că sunt cel mai bun, că nu o interesează nicio sancțiune și a decis să mă angajeze. Mi-a trimis mașina de la Brașov, m-a luat și mi-a dat postul. Am avut cel mai mare salariu, și casă, și roluri. Efectiv, Brașovul m-a salvat.

- Și Don Giovanni a fost salvator pentru că fără el nu venea noua ofertă... Care a fost primul rol cu care v-ați relansat?

 - Bărbierul din Sevilla a fost primul rol la Opera din Brașov, unde am stat un an, după care am fost sunat de cei de la Iași, unde între timp m-au mai chemat să fac spectacole. Am dat concurs pentru un post de solist la Iași, dar am rămas în relații foarte prietenoase cu cei din Brașov. Este o a doua operă a sufletului meu.

- Am vorbit de roluri, care au fost cele mai solicitante?

- Rolul lui Don Jose pentru că, după interpretarea de pe scena din Brașov, am plecat într-un turneu unde am cântat 12 spectacole în 13 zile. Nu a fost ușor, dar cu o bună cunoaștere a cântului se poate. Totul este să nu încerci să-ți depășești limitele, să nu încerci să pari ceea ce nu ești. Eu mereu mi-am cântat vocea.

„Ca și ministru secretar de stat voi cânta în toată țara pro bono”

- Slujiți arta din două perspective – atât ca solist, dar și ca secretar de stat. Cum se împacă acest roluri?

- De această dată voi avea un singur răspuns din ambele perspective. Cât timp am fost și voi rămâne solist, pentru că eu sunt cântăreț de operă, voi pune suflet în tot ceea ce voi face. Voi rămâne același om atât ca ministru secretar de stat, cât și ca solist. Eu rămân același om căruia îi place să cânte, să gătească pentru prieteni, să meargă la pescuit ori să joace handbal. Ca și ministru secretar de stat voi cânta în toată țara pro bono și o spun în premieră. Ar fi un avantaj pentru operele din țară ca să pot cânta fără să fiu plătit. Opera este viața mea.

- Și ce veti face dacă veți avea o listă plină de solicitări? Dar o coală albă?

- În primul caz, în funcție de prioritățile de la minister. În a doua situație, înseamnă că există o problemă. Probabil voi fi unul dintre puținii soliști de operă din țară care în momentul în care a pus punct la meserie nu se va mai gândi la ea. Sunt conștient de faptul că va veni o zi în care va trebui să mă opresc.

- Va rămâne rockul?

- Nu știu. Probabil pensia și pescuitul, poate și catedra, încerc să termin un doctorat. Și, de ce nu, și rockul, capitol la care momentan sunt la studiu. Seara, când ajung acasă de la minister, cânt la chitară. Sper că doar pentru mine și că nu deranjez prea mult vecinii...

- Și pescuitul...

 - Am moștenit pasiunea de la tata, sunt fascinat de pescuit. Mergeam împreună de multe ori. Îmi amintescă că, pe când aveam cinci ani, i-am luat undițele și am plecat pe Lacul Veneția. Văzusem la el că trebuie să stai și noaptea pe baltă, voiam să fac la fel. Pescuitul îmi aduce o liniște imensă, pe malul apei mă relaxez total. Pescuiesc cam orice, dar în special crap, șalău, caras.

- Vreun secret anume pentru momeli?

- Toată lumea vorbește despre râma roșie, dar vă spun eu că aia roz de pădure este cea mai bună. Eu mi le procur singur, le caut, le adun. Prefer apele curgătoare, în special Prutul, în locurile nebătute de pescari. Îmi place să fiu singuri cu gândurile mele.

- Ați spus că și gătiți.

- Orice din pește, iar prietenilor mei le place, chiar dacă mai primesc și critici. Eiii, invidioși, ca să fac o glumă. Oricum se mănâncă tot, iar la final spăl și farfuriile.

- Ce vă doriți pentru noul an?

- Multă sănătate în primul rând. Și mie, și celor din jur. Vreau să fim bine și să fim liniștiți. Și le doresc artiștilor să fie liniștiți pentru că nu poți să faci artă dacă ai cuțitul deasupra capului. Sunt oameni care trăiesc altfel, gândesc altfel, la o intensitate maximă, au o altă viață. Artistul este un om special.

A consemnat Maura ANGHEL