Când ţi-ai schilodit sufletul, profesore? Povești despre copiii umiliți

„Ia-ţi handicapatul acasă”, i s-a spus femeii care spera că băiatul ei cu păr bălai va găsi un loc unde să se joace, să-şi facă prieteni, să înveţe lucruri noi. Poate cei care au rănit-o sperau că se vor duela în replici pline de venin, dar nu a fost aşa. Cu vocea blândă a mamelor care îşi iubesc pruncii le-a explicat că Da, copilul este diferit de ceilalţi, dar că „handicapul” nu este contagios decât dacă vine dintr-un suflet schilodit. Că altfel nici autismul, nici sindromul Down, nici alte tulburări care au început să fie tot mai multe în ultimii ani nu se „iau” în colectivitate, nu sunt ca guturaiul şi că băiatul are puterea să înveţe, îi place şi se descurcă bine. Ruşinaţi, părinţii au plecat ochii, l-au acceptat pe băiat alături de copiii lor şi i-au mulţumit lui Dumnezeu pentru sănătate.
În România, educaţia incluzivă nu a trecut de etapa de concept teoretic, deşi există o legislaţie, norme, metodologii, oameni care să le pună în practică. Din păcate, handicapul este grav sancţionat, iar micuţii sunt marginalizaţi, chiar dacă mulţi dintre ei au puterea de a se integra în învăţământul de masă. Mulţi profesori aduc ca argument faptul că nu vor face performanţă, dar poate nici nu e nevoie. Nu putem fi cu toţii olimpici medaliaţi cu aur, nu putem cu toţii managerii perfecţi, antreprenorii de succes, oameni de ştiinţă. Nu există atâtea podiumuri care să ne cuprindă pe toţi. Sunt mulţi copii care nu au nicio dizabilitate şi au rezultate şcolare mediocre, cauzele fiind ori din familie, ori cadrele didactice care nu le dau mare atenţie. Şi reciproca este valabilă – sunt mulţi prichindei cu care soarta nu a fost prea blândă şi le-a dat să ducă o crucea grea în privinţa sănătăţii şi totuşi au rezultate notabile, merg la concursuri, urmează facultăţi, iar ca oameni adulţi au cariere frumoase. Uneori handicapul se poate recupera, alteori nu şi ţine de noi să oferim sprijin, dacă putem. Dacă nu, măcar să nu rănim, să nu distrugem şi fărâma de nădejde pe care părinţii pruncilor cu dizabilităţi o au în Dumnezeu că poate povestea se va sfârşi cu bine.
În multe clase din România copiii cu diferite tulburări sunt umiliţi chiar de cei care sunt plătiţi să le ofere sprijin. E greu de spus care sunt cauzele pentru care un adult educat, cu pretenţii că provine dintr-un mediu sănătos s-ar purta atât de urât cu un copil care nu doreşte decât să înveţe, atât cât poate el, şi să primească o privire caldă, o apreciere şi, dacă se poate, o îmbrăţişare. Sunt multe cazuri în care cei mici sunt alungaţi din şcoală, chiar dacă au dovedit că pot face faţă cerinţelor.
E greu de înţeles astfel de comportamente și te întrebi oare cine o fi având handicapul mai mare – micuţul care iubeşte cartea sau profesoara care l-a umilit vreme îndelungată? Oare cum s-ar simţi dacă ar primi aceleaşi vorbe din partea părinţilor elevului sau din partea oricui s-ar simţi lezat de cine ştie de atitudine de-a dascălului? Oamenii cu sufletul schilodit ar trebui să renunţe la a mai lucra cu cei mici, indiferent de domeniu. Există atât de multe joburi care pot oferi antidoturi pentru scârbă încât chiar e păcat să piardă vremea la catedră. Şi apoi, cine ştie, poate găseşte locuri mult mai bune unde îşi poate vărsa furia, nu neapărat deasupra catalogului şi în faţa elevilor.

Maura ANGHEL