Sindromul „copilului bun”. Capcana invizibilă care afectează copiii perfecți din Iași

 * perfecționismul, obediența și nevoia de validare ascund adesea suferințe tăcute în rândul copiilor și adolescenților * în Iași, tot mai mulți părinți și profesori se confruntă cu manifestările subtile ale „sindromului copilului bun” – o formă de depresie mascată care cere atenție, empatie și intervenție blândă

Într-un oraș care promovează performanța, excelența academică și educația clasică, apare tot mai des o tulburare emoțională subtilă, dar profundă: „Sindromul copilului bun”. Este vorba despre copiii care nu ies niciodată din cuvânt, nu creează probleme, iau note mari, sunt politicoși, sensibili, dar care, în spatele aparențelor, duc lupte invizibile cu anxietatea, epuizarea emoțională și o depresie profundă, dar mascată.

Fenomenul capătă amploare în rândul elevilor din Iași, mai ales în școlile de top, dar nu este specific doar mediilor academice. Potrivit psihologilor, acești copii cresc adesea cu mesaje implicite despre valoare condiționată de reușită, despre „a fi bun” pentru a merita iubirea și despre a nu greși niciodată pentru a nu dezamăgi. Acest comportament perfect pe dinafară este, în realitate, un mecanism de supraviețuire emoțională.

Specialiștii atrag atenția că semnele sunt adesea ignorate sau interpretate greșit. Copiii „buni” nu ridică vocea, nu cer ajutor, dar pot avea simptome fizice frecvente (dureri de cap, oboseală cronică, insomnii), o hipersensibilitate la critică, tendința de a se autoînvinovăți și un nivel ridicat de autoexigență. În timp, acești factori pot conduce la burnout emoțional, tulburări de identitate și depresie funcțională – forme greu de recunoscut, dar care afectează capacitatea reală de a trăi cu bucurie și autenticitate.

În Iași, tot mai multe cabinete de psihoterapie raportează creșteri în rândul cazurilor de adolescenți cu mască socială impecabilă și suferință internă greu de exprimat. Părinții – adesea bine intenționați – devin parte a cercului nevăzut care întreține presiunea: așteptările academice, comparațiile, lipsa timpului pentru conectare reală. Iar școala, într-un sistem încă rigid, oferă rareori spațiu pentru exprimarea emoțiilor sau vulnerabilităților.

Conform cercetărilor recente din domeniul neuroștiinței afective și al psihologiei dezvoltării, copiii care nu au voie să greșească, să spună „nu” sau să-și exprime furia riscă să-și piardă vocea interioară. Se adaptează perfect la ce li se cere, dar se îndepărtează de propriul sine. Acesta este costul perfecțiunii.

Pentru a rupe acest cerc, este esențial ca părinții, cadrele didactice și comunitatea locală să creeze spații în care copiii să fie acceptați nu pentru ce fac, ci pentru cine sunt. Să încurajăm exprimarea autentică, momentele de „a fi” în loc de „a face”, să valorizăm imperfecțiunea ca sursă de umanitate.

Campaniile de educație emoțională, atelierele de parenting conștient și orele de dezvoltare personală pot fi pași concreți în combaterea acestui fenomen. Nu în ultimul rând, fiecare adult care a fost cândva „copilul bun” are misiunea de a recunoaște și elibera, cu blândețe, acel model în care valoarea proprie era negociată prin performanță.

Maura ANGHEL