Tupeista Barbie le-a bătut pe timidele Lizuca şi Veronica. Adolescenții cer răzbunare!

Cu siguranţă, pentru mulţi dintre noi adolescenţa a fost o perioadă frumoasă, plină de nelinişti izvorâte din întrebările care îşi căutau răspunsul. Fiecare a trăit un timp iniţiat în care a dorit să cunoască mai bine lumea, să-i descopere secretele, să se afle pe sine şi să realizeze schimbările esenţiale care îi pot marca viaţa. Am cerut sfaturi şi ne-am căutat modele pe care le-am găsit în oamenii de lângă noi, în prieteni, în eroii din cărţi şi din filme.
Chiar dacă unora le-ar putea părea ciudat, eu recunosc că îi port mereu după mine pe locatarii moşiei Medeleni şi pe Cireşari. Oriunde am fost i-am avut fie în suflet, fie pe noptieră şi recitesc şi acum cu mare plăcere multe pasaje din cărţile adolescenţei mele. Atitudinea ar putea fi bănuită de imaturitate, însă dezvăluie sensibilitate şi dorinţă de aventură, trăiri potenţate şi de filmele pe care le-am văzut de atâtea ori încât le învăţasem replicile pe de rost. Ce-i drept, şi oferta era oarecum limitată, însă existau producţii şi pentru copii, şi pentru adolescenţi, şi pentru „oameni mari”.
Acum, producătorii români nu mai fac filme pentru tineri. Explicaţia ţine de sectorul financiar, de marketing, de piaţă. Un film este o afacere şi costă mulţi bani, care trebuie să se întoarcă la cei care au asigurat finanţarea, deci trebuie să fie lansat pe o piaţă sigură. Trebuie să aibă un subiect care vinde (aşa cum au fost peliculele despre revoluţia din 1989, despre avorturi, despre minorii din puşcării), trebuie să fie incisiv (abundenţa de înjurături din multe producţii româneşti respectă acest standard) şi trebuie să aibă feed-back (lucru demonstrat de premiile acordate de juriile străini şi nu numai). Recunosc că peliculele premiate nu m-au încântat cine ştie ce (poate pentru că ştiam subiectul, îl trăisem şi nu îmi mai spunea nimic nou?), dar am apreciat munca celor din platouri, la fel cum au făcut-o şi străinii, pentru care poveştile noastre veneau dintr-o altă lume. Şi mai este un lucru care nu îmi este pe plac: filmele româneşti sunt statice, nu au mişcare, acţiune, au puţine zâmbete, personajele sunt prea încrâncenate. Nu am făcut aceste aprecieri din postura unui critic de film, nu sunt şi nu mă pretind a fi aşa ceva, ci am glăsuit doar din fotoliul unui simplu spectator care aşteaptă şi o altă ofertă din partea cineaştilor români.
Nu am mai văzut demult o producţie dedicată adolescenţilor şi cred că ar fi nevoie şi de astfel de reprezentaţii, chiar dacă nu ar aduce profituri foarte mari. În căutare de modele, tinerii şi-au ales dintre eroii de import fiindcă pe plan local nu au găsit. Ei citesc cărţi cu Hannah Montana, poartă tricouri cu chipul ei, îi imită mişcările văzute în filmele cu celebra adolescentă americană.
Am apreciat ca lăudabile iniţiativele ce şi-au propus recuperarea eroilor din cărţile şi filmele româneşti şi mă uit cu plăcere la televizor ori de câte ori grila ne oferă Liceenii, Toate pânzele sus, Chiriţa ori Dumbrava Minunată. Îmi plac şi filmele cu haiduci, chiar dacă sunt făcute după poveşti din vremuri ce mai au relevanţă doar pentru istorici. Au dinamism, oferă aventură, au eroi şi buni, şi răi, şi te fac să visezi.
Mulţi dintre noi spunem că adolescenţii post-decembrişti au probleme de comunicare şi că vinovat este Internetul. Nu cred acest lucru. Vina aparţine tuturor, şi şcolii, care ar trebui să îi înveţe exerciţiul discursului, şi familiei, care ar trebui să le urmărească mai atent evoluţia, şi societăţii, care trebuie să le ofere modele şi o scală de valori. Educaţia nu se face doar prin manuale, ci şi prin spectacole de teatru şi de operă, prin concerte şi prin filme dedicate lor.
În România nimeni nu mai produce filme pentru tineri, care astfel au preluat ce le-a oferit străinătatea. American Pie şi Scarie Movie au trimis la coş Cireşarii, iar Lizuca şi Veronica plâng demult din dulapul în care le-a aruncat Barbie. Fiecare dintre noi avem eroi, repere umane şi exemple despre care ar trebui să le vorbim tinerilor dar nu din postura de judecător, ci de prieten, prin producţii româneşti dedicate lor. Chiar dacă este un act de mare curaj, eu cred că merită să investim timp şi bani în astfel de filme fiindcă doar acceptând şi căutând mereu ofertele celor de peste riscăm să ne pierdem identitatea.
Maura Anghel