Duminica Tomii, ecoul viu al Învierii în sufletele oamenilor

În fiecare an, la opt zile după Învierea Domnului, o sărbătoare mai puțin cunoscută, dar cu o frumusețe aparte, umple bisericile și inimile credincioșilor: Duminica Tomii. Este momentul în care comunitățile creștine reînnoadă firul viu al Învierii, lăsând să se aștearnă peste lume o lumină caldă, umană și plină de încredere.

Pe ulițele satelor și în forfota orașelor, în această zi pare că timpul își încetinește pașii. Oamenii se îmbracă mai luminos, glasurile clopotelor vibrează mai lung, iar rugăciunea se adâncește – nu în solemnitate închisă, ci într-o bucurie smerită, care iese din suflet ca o respirație firească.

Povestea lui Toma și taina îndoielii
În centrul acestei duminici stă o întâlnire veche de două milenii: cea dintre Hristos și Apostolul Toma. Povestea lui a traversat veacurile, purtând cu ea o sinceritate greu de uitat. Toma, cunoscut ca "necredinciosul", nu s-a putut încrede în vestea Învierii doar din vorbele altora. El a cerut să vadă, să atingă, să simtă.

Și, cu o blândețe care răstoarnă toate așteptările, Hristos îi împlinește dorința: „Adu-ți degetul încoace și vezi mâinile Mele (...) și nu fi necredincios, ci credincios.” (Ioan 20, 27).

În fața acestei revelații, Toma nu mai are nevoie de dovezi. Cuvintele îi scapă ca o mărturisire de dragoste: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Astfel, Duminica Tomii devine nu doar o reamintire a Învierii, ci și un omagiu adus drumului uman de la îndoială la credință, de la căutare la întâlnire.

Oamenii și sărbătoarea lor
În satele Moldovei, Duminica Tomii este cunoscută și ca „Paștele Blajinilor” sau „Paștele Morților”. După Liturghie, oamenii se îndreaptă spre cimitire, ducând coșuri împletite cu bucate, ouă roșii, cozonaci și vin, pentru a le împărți de sufletul celor adormiți.

Tărâmul dintre viață și moarte devine atunci unul singur: lumina Învierii coboară peste crucile vechi, peste amintiri, peste doruri nerostite. Copiii aleargă printre morminte cu ouă colorate în mâini, femeile își pleacă fruntea în rugăciune, iar bărbații schimbă vorbe simple, pline de sens.

„E bine să vii, să nu-i uiți. Moartea nu-i sfârșit, e alt drum", spune tanti Anica, o bătrână din satul Strunga, în timp ce aprinde o lumânare la crucea părinților ei.

În orașe, sărbătoarea păstrează alte ritmuri: clopotele bisericilor ortodoxe își trimit chemarea peste blocuri și bulevarde, iar credincioșii revin la slujbă, întărindu-și credința după zbuciumul vieții cotidiene.

În Duminica Tomii, totul respiră încredere și reînnoire. Ouăle roșii se ciocnesc cu urarea „Hristos a înviat!” – „Adevărat a înviat!”, prelungind ecoul Paștelui. Lumânările aprinse în cimitire vestesc că iubirea nu cunoaște hotar. Împărțirile de bucate adună oameni de toate vârstele într-o comunitate invizibilă, care unește generațiile.

Chiar și acolo unde tradițiile s-au mai estompat, spiritul zilei rămâne: Duminica Tomii aduce aminte că fiecare inimă are propriile îndoieli, propriile căutări, propriile întâlniri luminoase.

Un sărbătorit mai discret, dar necesar
În lumea grăbită de azi, Duminica Tomii trece adesea neobservată. Și totuși, ea poartă un mesaj de care avem nevoie poate mai mult ca oricând: e în regulă să cauți, să întrebi, să te îndoiești. Important este să nu încetezi să speri într-o întâlnire.

Așa cum Apostolul Toma a găsit răspunsul nu în dovezi materiale, ci într-o întâlnire vie cu Învierea, și oamenii de azi pot regăsi în Duminica Tomii curajul de a rămâne deschiși – față de credință, față de ceilalți, față de propria inimă. 

Maura ANGHEL