Joia Mare – Masa din urmă și fiecare zi în care alegem să rămânem

 * una dintre cele mai profunde zile din Săptămâna Patimilor, Joia Mare poartă în ea taina Cinei celei de Taină, momentul în care Iisus a oferit ultima lecție de iubire, iertare și smerenie * momentul are replici și în prezent, în alegerile noastre de zi cu zi – de la iertare și trădare, până la curajul de a rămâne aproape unii de alții

În calendarul sufletului ortodox, Joia Mare nu este doar o zi înainte de Vinerea Patimilor. E o punte întinsă între o cameră din Ierusalim, unde lumina unei candele tremura peste pâine și vin, și fiecare bucătărie, birou sau margine de pat unde, zi de zi, se mai adună oamenii laolaltă, în adevăr sau în trădare.

În Joia Mare, se spune că Iisus a spălat picioarele ucenicilor. Apoi le-a dat pâinea și vinul, spunând că sunt trupul și sângele Său. Le-a vorbit cu blândețe, dar cu solemnitate, despre trădare, despre plecare, despre iubire până la capăt. Cina cea de Taină n-a fost un ospăț, ci o despărțire tăcută, rotunjită de gesturi tandre și promisiuni greu de dus.

Și totuși, de două mii de ani, oamenii revin la această imagine – masa, palmele întinse, cuvintele împărțite între teamă și miracol. Poate pentru că în fiecare zi se mai naște câte o Cină de Taină. Nu la Ierusalim, ci în casele noastre, în alegeri mici și mari. La o masă de familie unde cineva tace prea mult. La o masă între prieteni unde cineva trădează, fără să vrea. Într-o sală de ședințe, unde un om se rupe de ceilalți ca să-și urmeze propriul drum.

Cina cea de Taină nu este o poveste îndepărtată. Este o alegorie vie a fiecărui moment în care ni se cere să fim prezenți, să iertăm, să recunoaștem greșelile noastre și pe ale altora. Să nu plecăm de la masă. Să nu întoarcem spatele. Sau, dimpotrivă, să plecăm cu demnitate, dacă iubirea nu mai poate ține loc de adevăr.

În zilele noastre, simbolismul acestei Cine se desface în mii de fărâme. Pâinea pe care o împărțim poate fi timpul pe care îl dăruim cuiva. Iar vinul – curajul de a spune ce simțim. Trădarea lui Iuda se regăsește în fiecare mic compromis pe care îl facem împotriva conștiinței noastre. Și în fiecare iertare nerostită sau amânată. Iar spălarea picioarelor – acel gest intim și rușinos de iubire – rămâne un simbol rar, al slujirii fără orgoliu, al smereniei uitate în iureșul de zi cu zi.

Joia Mare ne arată că marile bătălii spirituale nu se duc în temple, ci în bucătării modeste, în birouri luminate de neon, în telefoane închise prea repede, în cuvinte pe care nu le-am spus la timp.

E o zi în care, poate, ar trebui să ne întrebăm: Cine e Iuda din viața mea? Și pe cine am lăsat singur în Grădina Ghetsimani? Pe cine am iubit cu teamă? Pe cine am iubit până la capăt?

Și, mai ales: Când a fost ultima oară când am rămas la masă, chiar și atunci când era greu?

Joia Mare nu e doar o zi din Săptămâna Patimilor. E o oglindă a fiecărei zile în care viața ne pune în fața unei alegeri: să fim oameni între oameni sau să plecăm devreme, ca Iuda.

Și, dacă avem puterea să rămânem, cu inimile deschise și mâinile curate, poate că fiecare zi devine, în taină, Joia Mare.

Maura ANGHEL