Bogdan Murgescu, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Editura Polirom, Iaşi, 2010

review de MIHAELA GRANCEA & ALEXANDRU NICOLAESCU

În ultimii douăzeci de ani, istoricii, şi nu doar ei, au realizat, cu timiditate, analize cu referire la evoluţiile societăţii româneşti; de cele mai multe ori, aceştia au oscilat între tabuizarea/ocultarea cauzelor şi naturii subdezvoltării „istorice” a societăţii româneşti în raport cu cea occidentală– şi respectiv, fatalism metafizic. În schimb, Bogdan Murgescu (1) se impune în studierea problematicii acumulării, de către lumea românească, a decalajelor economice şi social-culturale, printr-un demers ştiinţific de excepţie – „România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)” –, un studiu original, prin simetria construcţiei narative şi prin demitizarea unor teme ale istoriografiei şi autopercepţiei româneşti, prin explicaţiile şi interpretările aparent simple la întrebările cu referire la cauzele perpetuării subdezvoltării în ultimele 500 de ani de istorie europeană şi românească.

Lupta cu subdezvoltarea

În debutul lucrării, precum şi în interviurile de promovare a cărţii, autorul declară dimensiunea pragmatică, finalitatea demersului său ştiinţific: „Pornind de la ideea că înţelegerea corectă a situaţiei noastre de azi trebuie să aibă adâncime istorică şi o dimensiune comparatistă, am reconstituit felul în care decalajele economice s-au acumulat în diversele perioade istorice scurse de la 1500 încoace, şi am analizat cum s-a dezvoltat un grup de trei ţări care, acum cinci secole, erau cam la fel de puţin dezvoltate ca teritoriile româneşti: Danemarca, Irlanda şi Serbia. Aceste experienţe istorice ne arată atât greşelile pe care ar fi bine să le evităm, cât şi unele dintre căile prin care o ţară poate să depăşească subdezvoltarea…”. În analiza sa, istoricul bucureştean a fost influenţat de comparatismul economic originar în demersul braudelian, de metodologiile şi teoriile consacrate de Immanuel Wallerstein – poate cel mai convingător istoric al genezei sistemului mondial modern –, de Max Weber, care a teoretizat pe marginea relaţie complexe şi dinamice dintre etosul protestant şi evoluţia economică, de contribuţiile lui Daniel Chirot la studierea schimbărilor petrecute în societăţile periferice, precum şi de maniera în care Dieter Senghaas a explicat „absorbţia modelelor civilizaţionale”.

Dacă specialiştii în istorie economică, de regulă economişti convertiţi, ignoră abordările interdisciplinare şi metodologiile sociologiei economice, Bogdan Murgescu fructifică experienţele teoreticienilor consacraţi în studierea macrosistemelor economice, reuşind astfel să distingă elementele care influenţează natura şi evoluţiile economiilor analizate comparativ: instituţiile, coeziunea socială, investiţiile, capitalul uman, productivitatea economică. Manifestarea acestor elemente ca sistem dinamic şi relativ stabil determină economiile, ele însele fiind sisteme sensibile, fragile, în permanentă schimbare. Frecvent, Bogdan Murgescu scrie despre caracterul schimbător al cauzalităţii care provoacă mutaţiile socio-economice, afirmând că în fiecare epocă, în spaţiile studiate, au existat fenomene specifice de interdependenţă, fenomene cu efecte economice majore.

Cu referire la spinoasa problemă a „arderii etapelor”, a recuperării înapoierii, chiar a realizării performanţei economice, autorul tranşează problematica înapoierii „tradiţionale” a societăţilor româneşti, susţinând că anumite ţări (vezi Irlanda şi Danemarca în secolul XX, în cadrul sistemului referenţial ales, dar în primul rând ţările vestice) s-au dezvoltat prea repede, iar România nu a reuşit „să ţină pasul” cu performanţa acestora. Printre cauzele specifice rămânerii în urmă a României autorul identifică: deficienţele instituţionale (reforme incomplete, paralelisme instituţionale), „egoismul elitelor” (ancorate în discursuri politicianiste, duplicitare, determinate de interese de grup şi nu de interesul public) (2), politicile economice ineficiente, insuficienta valorificare a capitalului uman ca efect al disfuncţionalităţii instituţionale, eşecul industrializării în secolul XIX, o infrastructură realizată cu costuri mari şi fără articulare pragmatică la exploatările economice, lipsa capitalului, urbanizarea deficitară. Marele eşec a aparţinut însă României Mari, şi ar fi constat în risipirea oportunităţilor, în nevalorificarea potenţialului economic şi demografic de excepţie. Nivelul interbelic a fost mediocru, şi România „a pierdut teren” în raport cu majoritatea ţărilor europene (inclusiv cu Bulgaria).

Câteva mituri şi remediile lor

Bogdan Murgescu încearcă să demonstreze că natura sistemului economic şi pragmatismul politicelor economice sunt hotărâtoare în mecanismul dezvoltării şi combate vulgata weberiană, potrivit căreia protestantismul a revalorizat munca şi a stimulat evoluţia capitalismului. În acest sens, autorul aplică principiile istoriei comparate şi susţine că în cazurile studiate – Transilvania, Irlanda şi Danemarca – nu confesionalitatea protestantă e o sursă a revigorării economiei, ci alţi factori, e adevărat, derivaţi din expansiunea culturii protestante (vezi creşterea ştiinţei de carte în mediul urban şi rural; ideea este prezentă şi în opera lui Pierre Chaunu) (3). Economiile celor patru ţări studiate, în această perioadă (1500-1800), aveau şi o trăsătură asemănătoare semnificativă, adică o agricultură predominant extensivă şi cu randamente mediocre, aceasta fiind baza unei economii de subzistenţă. Astfel, dacă nu luăm în calcul diferenţele culturale, economiile celor patru state, la intrarea în cel mai semnificativ secol al modernizării, în secolul al XIX-lea (remarcabil prin accelerarea creşterii economice şi demografice), erau în dificultate, iar trecerea spre lumea industrializată nu părea o perspectivă prea apropriată.

Având în vedere caracterul voluminos al lucrării, ne vom concentra consideraţiile doar asupra a ceea ce Bogdan Murgescu propune ca formule noi de interpretare vizavi de complexul acumulării de decalaje. Istoricul, după cum am mai amintit, analizează cadrele şi evoluţiile socio-economice a patru ţări europene – Danemarca, Irlanda, Serbia şi România – care, la 1500, înainte de manifestarea factorilor care au determinat schimbări majore în configurarea geopolitică a secolului al XVI-lea, aveau, conform aserţiunilor autorului cărţii, acelaşi stadiu de dezvoltare economică. B. Murgescu realizează, astfel, o prezentarea sintetică (de tradiţie braudeliană) a sistemelor economice ale celor patru ţări în perioada 1500-1800. În acest context, pe parcursul analizei economiei „ţărilor române”, Bogdan Murgescu consideră că secolele XVII-XVIII constituie, în linii mari, cu toate fenomenele de „eşecuri ale construcţiei statale” şi accentuare a dependenţei de tip feudal a ţărănimii, o perioadă de redresare economică. Istoriografia românească a considerat că, cel puţin din perspectivă economică, datorită fiscalităţii excesive, epoca a fost una de decadenţă. Propunând o altfel de explicaţie, autorul demontează ceea ce a mai supravieţuit din „legenda neagră” a aşa-zisei epoci a „domniilor fanariote”.

O altă temă „mitologică” desfiinţată de Bogdan Murgescu, a fost o temă de tradiţie istoriografică românească – conform căreia ţările române şi apoi Regatul României, cel puţin pentru epoca modernă, au reprezentat „grânarului Europei”. Şi totuşi, autorul nu abandonează cu totul interpretarea care susţine că dirijarea unei mari părţi a resurselor economiilor româneşti spre exterior (Imperiul Otoman) a împiedicat dezvoltarea durabilă şi semnificativă a aparatului de stat, a zădărnicit parcursul spre statalitatea modernă. Interesante sunt, de asemenea, şi (aproape) maltusiene, relaţionările făcute de autor între mutaţiile petrecute în structura factorului demografic şi utilizarea eficientă a resurselor economice (vezi analizele cu referire la interdependenţa dintre reducerea numărului populaţiei şi creşterea economică în Irlanda). Pentru perioada 1500-1800, factorii care au influenţat economiile europene au fost consolidarea şi stabilitatea instituţiilor statului, ameliorarea statutului juridic al ţărilor respective.

În capitolul al II-lea, centrat pe evoluţiile economiei mondiale, mai ales pe boom-urile şi crizele economiei moderne, este prezentat efortul societăţii româneşti, „încercarea de a arde etapele”, intelighenţia românească din principatele române şi apoi elita din regatul românesc fiind seduse de sistemul socio-economic şi politic occidental; elita românească, prin politica pragmatică de reforme din perioada postpaşoptistă, a accelerat procesul de occidentalizare vizibil încă din epoca prepaşoptistă. Cu referire la începuturile modernităţii în spaţiul extracarpatic, Bogdan Murgescu nu agreează teoria istoriografică după care tratatul de pace de la Adrianopol reprezintă, prin efecte imediate, o referinţă vizavi de începutul modernităţii româneşti. Istoricul susţine că rezultatele evenimentului diplomatic mai înainte menţionat se simt, în economie, doar 30 de ani mai târziu. Interesantă este şi analiza propusă de autor cu privire la realizări economice care nu pot fi contestate, precum aplicarea metodelor şi tehnologiei specifice agriculturii intensive pe marile proprietăţi funciare. Cu toate acestea: ,,Atât Vechiul Regat, cât şi teritoriile româneşti aflate sub administraţie rusă sau austro-ungară realizaseră unele progrese modernizatoare, dar nu deveniseră cu adevărat societăţi moderne, nu se angajaseră pe calea unei dezvoltări economice susţinute şi pierduseră teren în raport cu rata medie de creştere economică a Europei” (4).

Decalajul economic dintre ţările europene s-a agravat din a doua jumătate a secolului XIX; interes, în relaţie cu problematica diferenţei economice şi sociale, se acordă în studiu şi procesului de creştere a economiei Bulgariei, Bogdan Murgescu prezentând efectele economice ale reformei şcolare (vezi îndeosebi sporul economic realizat până în anul 1930). În ansamblu, secolul XIX a fost mai puţin tulburat de războaie decât secolele al XVIII-lea şi al XX-lea, ceea ce a dus la o creştere a populaţiei şi a nivelului de trai. La finalul capitolului, autorul conchide: ,,capitalul uman a fost factorul crucial care a determinat succesul/insuccesul relativ al ţărilor rămase în urmă din punct de vedere economico-social în secolele XIX-XX.” Determinările istorice acumulate în timp, incapacitatea elitelor de a valorifica conjuncturile internaţionale, politicile economice (comerciale şi agricole) şi culturale nerealiste „de cele mai multe ori defazate (tardive), inadecvate şi ineficiente” sunt cauze ale retardului societăţii româneşti.

Eşecul României interbelice

Capitolul al treilea, „Epoca interbelică”, în opinia noastră este partea solidă, chiar axul discursului ştiinţific demitologizant, desfăşurat în acelaşi timp cu analiza de istorie economică. Aici, Bogdan Murgescu demonstrează caracterul mitologic al prezentării României interbelice ca spaţiu al împlinirilor, ca „vârstă de aur” a istoriei româneşti. Evoluţia României, între cele două războaie mondiale, părea asemănătoare cu a celorlalte ţări europene, deşi statul naţional unitar deţinea acum un potenţial economic şi demografic impresionant, net superior perioadei antebelice. Cu adevărat, în perioada interbelică au avut de câştigat, din toate punctele de vedere, doar ţările care nu s-au angajat total în războiul mondial, precum şi ţările care s-au orientat înspre industrie şi servicii; au avut de pierdut mai ales ţările care au menţinut agricultura ca ramură economică dominantă. Din această perspectivă, printre perdante s-a numărat şi România, care nu a reuşit să-şi valorifice atuurile, să realizeze performanţa economică, ba, mai mult, conform aserţiunilor lui Bogdan Murgescu, ,,decalajele României faţă de cele mai multe ţări europene s-au amplificat în perioada interbelică”.

Bogdan Murgescu consideră că pierderile suferite de România în Primul Război Mondial au avut, fireşte, şi un caracter economic. Îndeplinirea proiectului identitar românesc – realizarea statului unitar român –, deşi a părut să pledeze în favoarea eficienţei elitei politice, şi deşi a însemnat o sporire a potenţialului economic, a degradat nivelul de trai al cetăţeanului mediu şi a creat condiţiile unui climat politic şi social plin de contradicţii. Un indiciu al acestui declin îl oferă producţia cerealieră a perioadei, evoluţiile agriculturii; şi efectele popularei reforme agrare, precum şi criza agrară mondială, între 1928-1936, au afectat economia românească. România a exportat, în această perioadă, mai puţin decât înainte, deşi populaţia şi suprafaţa erau mai mult decât duble faţă de perioada antebelică; astfel, într-un fel cu totul nepragmatic, ,,..când preţurile mondiale au fost mari, România nu a exportat sau a exportat doar cantităţi relativ mici; când preţurile au fost mici, România a exportat cantităţi mult mai mari”.

Murgescu susţine, de asemenea, că factorul politic angajat în cursa pentru influenţă economică şi politică în noul cadru geopolitic/statal a neglijat procesul de refacere economică, nu a găsit soluţia de rezolvare a crizei agricole, o soluţie relativ simplă, care ar fi constat în încurajarea cultivării plantelor tehnice în defavoarea cultivării (tradiţionale) cu preponderenţă a cerealelor. Deşi în epocă a fost susţinută întâietatea agriculturii ca ramură economică, îndeosebi de către reprezentanţii curentului ţărănist, agricultura, după cum constată autorul, nu a fost un factor de creştere, ci un factor de stagnare pentru economia României interbelice. Nici sursele naturale nu au fost eficient exploatate. Astfel, în perioada interbelică, prioritar a devenit exportul de petrol, dar şi în acest caz, şi autorul demonstrează acea realitate economică, România a exportat mult când preţul petrolului era scăzut (între 1931-1936) şi mai puţin când preţul a fost ridicat (între 1923-1926).

Un indicator căruia autorul cărţii îi acordă o importanţă deosebită în analiza nivelului dezvoltării este numărul de automobile la 1000 de locuitori (astfel, în 1938, an de referinţă pentru economie, la acest indicator relevant pentru nivelul de trai, România ocupa doar locul 15 din 19 state europene). Pentru Bogdan Murgescu, politica economică liberală protecţionistă din primul deceniu interbelic a eşuat atât în planul dezvoltării industriale (persistă starea de subdezvoltare industrială), cât şi în cel al stabilizării monetare şi funciare. Din nou, în analiza fenomenelor economiei româneşti, Bogdan Murgescu consideră că responsabilitatea insuficientei utilizări a resurselor economice, lipsa de pragmatism în politica economică revin elitei politice „defazate”; aceasta a fost prea puţin şi tardiv preocupată de realizarea structurilor instituţionale, deşi o astfel de preocupare ar fi fost prioritară. Şi credem că autorul are dreptate, căci întotdeauna, în orice sistem, cadrele instituţional-legale ale economiilor asigură şi autoreglarea sistemului economic.

După o astfel de demonstraţie, concluzia este una firească: România interbelică a fost puternic polarizată social, a fost o lume a contrastelor sociale şi economice dintre sat şi oraş, dintre centru şi periferii. În acest context, prezentarea evoluţiei interbelice a celorlalte ţări oferă conjuncturi diferite politice, naţionale, dar şi progrese economice notabile, fiecare dintre statele comparate ca evoluţii economice cu România cunoscând creşteri economice mai mari decât sistemul românesc (interesul public era prioritar; notabilă a fost situaţia particulară a Serbiei; astfel, deşi reforma agrară din Serbia a presupus o fărâmiţare mai accentuată a marii proprietăţi, iar Iugoslavia a rămas o ţară preponderent agrară, venitul pe cap de locuitor a fost mai mare decât cel din România).

Analizând, pentru perioada interbelică, nivelul de dezvoltare economică a României, autorul constată că acesta a fost cel mai scăzut, dintre cazurile studiate: Danemarca ocupă prima poziţie, urmată fiind de Irlanda, Iugoslavia şi România; mai adăugăm că la multe dintre nivelurile de analiză economică România s-a plasat în urma Bulgariei, care a fost şi este încă sistemul de referinţă preferat de istoricii români care au construit mitul „vârstei de aur” pentru România interbelică.

Comunism şi postcomunism

În capitolul rezervat epocii postbelice (vezi cap. IV, „Epoca postbelică”), B. Murgescu prezintă succint şi obiectiv evoluţiile economice ale perioadei, constatând că o urmare a modernizării comuniste în România a fost creşterea ponderii industriei ca ramură economică (România a devenit o ţară preponderent industrială, industria depăşind agricultura în ceea ce priveşte produsul intern brut şi exporturile, în acest fel recuperându-se o parte din întârzierea dezvoltării industriale a României, care acum a reuşit să depăşească ţările sud-est europene, dar s-a situat sub media europeană în ceea ce priveşte dezvoltarea şi producţia industrială). În perioada 1950-1989 importul românesc de materiale industriale a scăzut, exporturile devenind majoritare, rezultând de aici creşterea şi modernizarea economiei româneşti la nivelul industriei, creşterea productivităţii; alte succese ale modernizării comuniste au fost: dezvoltarea transporturilor şi creşterea consumului populaţiei, electrificarea, eradicarea analfabetismului, reducerea natalităţii şi creşterea mediei de viaţă, sporirea cheltuielilor alocate pentru îngrijirea sănătăţii.

Cu toate aparenţele unei modernizări accelerate în perioada comunismului, autorul constată, în urma analizei situaţiei economice din perioada comunistă, că decalajul economic al României faţă de celelalte ţări vest-europene s-a mărit, ca urmare a politicilor economice ale regimului comunist, politici care vizau creşterea fondului de acumulare în defavoarea populaţiei, precum şi finanţarea industriei grele energofage în defavoarea celei alimentare. Regimul Ceauşescu, potrivit autorului, a irosit fondul acumulat pe investiţii ineficiente care, la rândul lor, au amplificat dezechilibrele structurale ale economiei şi au dus la aplicarea dramaticului plan de austeritate. Cu toate aceste realizări ale României, în epoca postbelică, rolul industriei, prin comparaţie cu creşterile realizate la nivel mondial, a scăzut începând din anii ’80 (5).

Bogdan Murgescu consideră că performanţa economică a României din anii ’60 şi ’70 nu are legătură cu viziunea economică şi politică a lui Nicolae Ceauşescu, acesta a păstrat doar modelul lui Gheorghiu-Dej, pus apoi în practică de Maurer; după 1971-1972, megalomania ceauşistă a împins economia românească la colaps. Dezastrul economic al ţărilor cu economie socialistă s-a datorat faptului că ,,atributele de omniscienţă şi infailibilitate însuşite de partid” au fost monopolizate de conducătorilor săi, în vreme ce ,,sistemul socialist nu conţinea modalităţi instituţionale de corecţie în cazul unor politici greşite”, de randament şi profit, ca în cazul capitalismului; socialismul a fost, mai degrabă, preocupat de ,,producţie de dragul producţiei”, fără a se interesa de mecanismele pieţei; mai mult chiar, ,,sistemul socialist s-a dovedit nu numai nereformabil, ci şi opus noilor direcţii ale dezvoltării economico-sociale”, el nu a realizat depăşirea industrializării şi intrarea în epoca postindustrială şi tehnologică. Susţinem că, şi în privinţa dezvoltării socio-economice în comunism, Bogdan Murgescu oferă o analiză care depăşeşte, pentru prima dată în istoriografia românească, abordările maniheiste cu referire la fenomenele modernizării specifice.

În capitolul V („Epilog. România după 1989 – avatarurile integrării în Uniunea Europeană”), autorul realizează o prezentare sintetică a evoluţiei economice a României postdecembriste. Analiza lui Bogdan Murgescu este preponderent economică, autorul fiind neutru, neangajat în judecăţi drastice/judecăţi de valoare cu referire la politicile economice, la modelele devalizării economiei de stat, la formele ilicite ale privatizării şi la manifestările economiei subterane, cu atât mai puţin la existenţa, în economie şi politică, a structurilor oligarhice.

Dacă, în epoca tranziţiei, România a finalizat integrarea în structurile NATO şi UE, din punct de vedere al funcţionării statului de drept, al realizării exerciţiului democratic, România nu este relevantă, ea continuă „tradiţiile” interbelice ale democraţiei deficitare (corupţie, formalism instituţional, limitarea exerciţiului democratic etc.). După un fragil şi scurt boom economic (2006-2008), România este, din nou, o periferie a Europei, este departe de a recupera rămânerea în urmă a economiei româneşti, se caracterizează prin creşterea rolului agriculturii şi prin sporirea numărului de muncitori agricoli, polarizare socială dramatică, acumulări de contradicţii, pauperizarea fragilei clase de mijloc, disfuncţionalitatea instituţiilor. Şi totuşi, Bogdan Murgescu susţine, cu optimism, că ,,viitorul este deschis”.

De ce nu suntem danezi

În ultimul capitol al volumului, rezervat concluziilor („În loc de concluzii. Înapoiere, decalaje şi convergenţe – cinci secole de experienţe europene”), istoricul afirmă că, de-a lungul perioadei studiate, decalajele economice s-au mărit, ţările dezvoltate au devenit mai prospere, iar cele subdezvoltate mai sărace, chiar dacă, încă din perioada postbelică, au avut loc dezbateri şi demersuri care vizau eradicarea înapoierii „istorice”; în general, în istorie, fenomenele de ,,străpungerea pe calea dezvoltării”, adică ,,ajungerea din urmă” sau chiar ,,depăşirea” ţărilor dezvoltate nu au fost frecvente, ci au fost, de cele mai multe ori, excepţii. Trecerea de la stadiul de subdezvoltare la acela de progres economic a necesitat şi necesită timp; ,,străpungerea a durat circa o generaţie, iar pregătirea străpungerii cel puţin încă o generaţie”, iar perioadele de „ajungere din urmă” şi de ,,depăşire” nu au necesitat o conducere politică ,,genială”, ci un ,,şir lung de contribuţii punctuale la mai bunul mers al instituţiilor şi economiei”, şi evitarea polarizării sociale accentuate.

Remarcăm una dintre concluziile finale ale studiului, expresie a viziunii umaniste, şi nu tehnocrate pe care B. Murgescu o formulează: ,,…dezvoltarea economică nu este universul aberant al teoriilor şi formulelor magico-matematice, ci o problemă care angajează societăţi complexe, instituţii diverse şi, mai ales, oameni în carne şi oase”. Astfel, autorul exprimă crezuri sociale generoase şi animă o analiză care, altfel, ar fi fost, conform tradiţiei, sterilă, a unei istorii adesea marginalizate, introduse secvenţial în tratatele istorice de sinteză sau, dimpotrivă, analizate din perspectivă tezist-naţionalistă – perspectivă ce reţinea doar performanţele relative ale economiei româneşti.

În fine, acest demers de istorie economică comparată, totodată spaţiu narativ agreabil, propune răspunsuri la interogaţiile provocate de dificultăţile istoriei recente, de cauzalitatea moştenirii decalajului. Dar, în primul rând, prin discursul ştiinţific, Bogdan Murgescu are meritul de a fi depăşit stereotipurile explicaţiei culturale româneşti cu referire la cauzele „istorice” ale moştenirii înapoierii economice, la încercarea sisifică de a construi/reedita modernitatea românilor.

NOTE:

1. Bogdan Murgescu este unul dintre puţinii specialişti români în istorie economică, dar şi în analiză istoriografică. Vezi „Circulaţia monetară în Ţările Române în secolul al XVI-lea” (1996) şi „A fi istoric în anul 2000” (2000).

2. O permanenţă a elitei româneşti din modernitate. În spiritul explicaţiei lui V. Pareto, putem afirma că astăzi trăim într-o perioadă a „leilor”, căci guvernării lor îi corespunde stabilitatea socială fără prosperitate, în timp ce guvernării „vulpilor” le este caracteristică inovaţia socială şi prosperitatea economică, dar şi riscul degradării valorilor şi al revoltei maselor. Dar „leii” tranziţiei româneşti sunt, în opinia noastră, mai degrabă, cei care menţin „legea de fier a tendinţelor oligarhice” (Roberto Michels) sub care factorul moral este, în bună măsură, exclus, elitele folosind orice mijloace pentru a justifica inegalitatea politică.

3. Pierre Chaunu, „Civilizaţia Europei clasice”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989.

4. Vezi p. 151. Dacă în secolul XIX, drumul regatului român spre modernizare a fost lent şi deficitar, Danemarca prin continuarea politicii de reforme (implicit culturale), prin asociaţionism, abandonarea ambiţiilor de politică externă şi prin constituirea unei infrastructuri adecvate şi moderne s-a adaptat rapid la situaţiile de criză economică din secolul al XIX-lea. Astfel, nu întâmplător, în 1910, Danemarca a cunoscut cel mai mare spor demografic din Europa.

5. Autorul consideră că eşecul sistemului socialist a fost grăbit şi de crizele petroliere din anii ’70. România pierdea aproximativ 25 de dolari la fiecare tonă de produs rafinat vândut în Occident, comparativ cu preţul brut al petrolului, rezultând că ,,politica de a importa mai mult ţiţei pentru a asigura funcţionarea rafinăriilor şi a industriei chimice s-a dovedit a fi un eşec de proporţii”(p. 394).

 

Sursa: http://revistacultura.ro