Iașul a pierdut un mare actor. Teodor Corban a urcat pe scena îngerilor. Ne-au rămas amintire piesele sale de teatru, filmele sale și dialogurile pline de savoare.

În 2019, un dialog cu actorul Teodor Corban, la împlinirea a 30 de ani petrecuţi pe scena Naţionalului din Iaşi

 

 - 30 de ani pe scena Teatrului Național Iași. Cum au trecut?

- Am aflat și eu acum că am 30 de ani de teatru la Iași. Mi s-a spus, nu am numărat pentru că atunci când începi să-ți faci un bilanț e semn de bătrânețe și evit. Au trecut frumos și repede. Ca și cum ar fi fost hai nu chiar ieri, ci alaltăieri.

- Oricum cum i-am spune, bilanț sau trecere în revistă, nu poate să lipsească din amintiri prima piesă la Iași. Care să fi fost?

- „Scadența”, de Elias Canetti, în regia lui Ovidiu Lazăr. Eu veneam de la Teatrul „Victor Ion Popa” din Bârlad, nu eram începător, dar aveam emoții pentru că mă alăturam unor actori cu care am crescut în Iași și pe care îi consideram a fi niște monumente. Să fie alături de ei pe scenă era un privilegiu – Sergiu Tudose, Emil Coseru, Adina Popa. Era o distribuție importantă, era aproape tot teatrul pe scenă și eram și eu! Îi priveam de când eram copil, apoi liceean și brusc m-am alăturat ca și coleg. Emoțional, a fost un moment mare.

- În carieră ați legat și prietenii artistice. Este vreuna care să fi durat 30 de ani?

- Prieteniile mai au și întreruperi. Din păcate, sau poate din fericire, niciodată nu am avut o prietenie din copilărie și până astăzi. Toate au fost cu întreruperi, cu reluări că aşa e viaţa. Prima prietenie care a durat mult a fost cu Ion Sapdaru, când a venit în Iași, prin ‘90-‘91. A fost o simbioză între noi doi. El venea din Basarabia și avea nevoie de latinitate, de limba latină foarte mult în acel moment, iar eu aveam nevoie de un tip de manifestare teatrală în care el era foarte proaspăt, o aducea ca pe o gură de aer pentru mine. El venea de pe băncile școlii de teatru din Moscova, ceea ce pentru mine nu era puțin pe atunci.

- Sunteți și actor de film. Ce iubiți cel mai mult la scenă, spre deosebire de film?

- Scândura. Teatrul înseamnă un timp de manifestare pe viu, în direct cu spectatorii, față de film. Tot prin comparație cu filmul, se mai și creează acel transfer de energie, care nu este o vorbă-n vânt, ceea ce la film tehnic este imposibil. Tu filmezi azi, iar filmul se difuzează peste un an și poate în moment ești în altă parte decât proiecția. Este posibil și un transfer de energie între ecran și public, dar cel direct pe care îl simte actorul de pe scenă și publicul din sală este ca o relație mamă-făt. Este greu de exprimat în cuvinte, dar se întâmplă, este aproape magic. Se simte!

- Ați jucat și în „Chirița” și spuneați că l-ați văzut pe Miluță Gheorghiu în acest rol. Cum era personajul lui și cum a fost a dvs? Cum este să fii bărbat în rol de femeie?

- E greu să descriu cum era Miluță. Eram copil, aveam vreo cinci ani când l-am văzut. Pentru mine era prima intrare în catedrala asta numită Teatrul Național. Pe vremea aia Iașul era destul de sărăcăcios, clădirile importante erau puține, iar teatrul a devenit un fel de Rai. Am intrat în Rai și tot ceea ce se întâmpla pe scenă ținea de fantastic! Nu am am referințe estetice legat de jocul lui Miluță, oricum era impresionant ceea ce se întâmpla. Era vioara întâi și lua toate aplauzele. Cred că a fost unul unul dintre primele imbolduri și m-am gândit, la îndrăzneala mea de copil, că mi-ar plăcea să fiu și eu pe scenă, să fiu privit de o mare de ochi, lumea să fie fericită cu tine. Despre Chirița mea, aș vrea să spună cei care m-au văzut. A fost un experiment interesant. Este un rol de popularitate și oricine îl joacă va avea succes.

- Dacă tot am vorbit despre roluri, există unul pe care l-ați juca mereu?

- În teatrul de la Iași, au fost câteva care mi-au fost foarte dragi, și nu numai mie. Îmi pare rău că s-au oprit brusc unele spectacole care aveau viață, dar din anumite motive nu s-au mai jucat. Unul era „Inimă de câine”, regizat de Ion Sapdaru într-o mare inspirație, despre care cred și astăzi cu tărie că era un spectacol foarte bun și jucat foarte bine. Și „Vizita bătrânei doamne” s-a oprit, deși era un spectacol foarte bun.

- În această săptămână veți avea două premiere, una de teatru și alta de film. Pe cea de la Teatrul Național o știm, iar despre film vă invit pe dvs să ne spuneți mai mult.

- Rulează deja filmul „Cărturan”, care a avut premiera la București și va fi și un spectacol de gală la Ateneul din Iași. Este cea mai recentă premieră a mea, în care am rolul principal. La București a prins foarte bine, sper că și la Iași, unde am insistat să aibă o premieră de gală (vineri, 15 noiembrie -- n.r.).

- În cariera dvs există și regrete?

- Cred că sunt cele pe care le are orice actor cu bun simț și cu toată țigla pe casă. Nu regret anumite roluri, ci doar paleta de personaje pe care mi-ar fi plăcut să o am. Regret că nu am jucat suficient la vârsta mijlocie, atât cât puteam să joc. Între 35-45-50 ani cred că erau roluri pe care aș fi putut să le fac foarte bine, dar așa a fost. Este un regret pe care îl au toți actorii, și mai ales actrițele, ca să bag zâzanie (râde).

A consemnat Maura ANGHEL