Pervazul pe care se odihnesc zorii

Diminețile din Iași sunt, uneori, mai vii decât întreaga zi. E o viață mică și fragilă care respiră printre frunze verzi, muguri care încă mai poartă amintirea închiderii lor, păsări care se cred poeți și oameni care tac. Zorii vin blând, filtrându-se prin mugurii care par încă rușinați de propria lor existență. Frunzele abia ieșite tremură ușor, încă ude de visul nopții. Aerul e proaspăt, neînceput. Nu s-a spus încă nimic rău, nu s-a ridicat niciun ton, nu s-a deschis niciun e-mail. Doar păsările cântă – libere, fără hashtaguri, fără notificări.

Lumina zorilor în Iași nu este una brutală. Se insinuează delicat pe sub obloane, pe după garduri și între crengile înmugurite.

În Tătărași, vechiul cartier în care timpul are colțuri rotunjite, găinile cotcodăcesc harnic prin curți ca niște mătuși care s-au trezit devreme și n-au cui să-i spună ce-au mai visat. Ele știu, simt, că trebuie să anunțe ziua. Că au ouă de făcut, oaspeți de vestit, fapte mici de lăudat. Dincolo de gardurile acestor curți, vilele cu garduri înalte și termopane de ultimă generație stau stinghere. În ele locuiesc oameni care, la ora asta, poate abia își deschid vocile, vorbind între ei în cuvinte SEO – adică eficient, concis, cu scop, fără ezitare. Dar găinile nu știu să optimizeze altceva decât diminețile. Fac scandal la 6 fix și, fără să vrea, îți reamintesc că viața nu are buton de snooze.

În piață, precupeții își așază speranțele între roșii, ouă, ceapă verde și urzici. Sâmbăta Mare e un prilej de vânzare și de nădejde. Bătrâna cu broboadă și palme bătătorite, de la care cumpăr verdețuri, mângâie legătura de leuștean ca pe o carte de rugăciuni. „Să fie belșug azi, zic Doamne-ajută și trag speranță”, spune ea cu ochii în razele care se aștern peste tarabă.

Iașul are acest har al dimineților lente, deși orașul e grăbit. Are coline care par că urcă singure și păduri care dau din gene, visătoare. Are tramvaie care gem ca niște bătrâni cu genunchi bolnavi și copii care fug după porumbei, dezlipiți de griji.

O nouă zi aici nu vine ca o alertă de calendar. Vine ca un fel de rugă tăcută, ca o întrebare către tine: Ce faci cu lumina asta? Cu liniștea asta? Cu începutul ăsta?

O nouă zi nu trebuie să schimbe lumea. Poate e suficient să nu o strice. Să înceapă curat, cu miros de pâine caldă și cu lumină strecurată printre crengi. Să continue cu tăceri negrăbite și cu oameni care își amintesc unii de alții. Iar la final, să lase în urmă puțin mai multă pace decât zgomot.

Așa e o dimineață la Iași. Nu se laudă, nu țipă, nu vrea să fie virală. Dar rămâne cu tine. Ca o rugăciune fără cuvinte. Ca o promisiune pe care nici n-ai știut că o aștepți.

Asta înseamnă, poate, o nouă zi: o șansă să nu grăbești nimic. Să lași pământul să-și spună singur rugăciunea. Să înveți să vorbești fără a vinde. Să te așezi, pur și simplu, în lumina care te caută.

Maura ANGHEL