Sonata regăsirii. Când Rostul se întoarce Acasă

Există un moment când lumina întâlnește marginea lucrurilor, când umbrele nu sunt nici aspre, nici pierdute, ci doar plutitoare. Într-o altfel de clipă ne întrebăm dacă drumul nostru are încă rost sau dacă doar ne rătăcim într-un joc iluzoriu de umbre, unde contururile se dizolvă și nimic nu mai pare cert.

Rostul – acest cuvânt ce poartă în el o poveste intimă şi universală, este mai mult decât o simplă direcţie. E un dans grație care viaţa devine mai mult decât o succesiune de zile; devine poveste. A avea rost înseamnă a fi parte dintr-o constelaţie invizibilă, unde fiecare alegere, fiecare zâmbet, fiecare lacrimă are un loc anume. Dar ce se întâmplă atunci când rostul dispare, când stelele se rătăcesc în propriul cer?

Pierdem rostul uneori cu aceeaşi lejeritate cu care pierdem un cercel prețios. Fără avertisment, fără dramă aparentă. În schimb, rămâne acel gol ce nu poate fi umplut cu nimic altceva. Să pierzi rostul înseamnă să te priveşti în oglindă și să nu recunoști chipul care te priveşte înapoi. Să simți că fiecare pas pe care-l faci e un compromis cu propria-ți inimă. Pierderea rostului este, poate, cel mai uman lucru cu putinţă pentru că ne împinge să ne punem întrebări, să ne redefinim.

Dar regăsirea – ah, regăsirea e ca un bal mascat în care toate personajele şi-au scos măştile. Este momentul încântător când realizezi că rostul nu te-a părăsit niciodată cu adevărat. A fost acolo, tăcut, aşteptând ca tu să-l regăseşti, ca un prieten vechi care nu pune întrebări despre tăcerea dintre voi. Regăsirea lui înseamnă să accepţi că uneori trebuie să te pierzi pentru a te regăsi mai întreg.

Rostul este firul de aur care leagă zilele de noapte, faptele de sens, pașii de destinație. Îl purtăm ca pe o broderie invizibilă pe pielea sufletului, uneori știind că există, alteori căutându-l febril în locuri unde n-a fost niciodată. Dar nu este întotdeauna la vedere și poate că nici nu trebuie să fie. Când îl pierdem, pierdem mai mult decât un simplu echilibru – pierdem, uneori, busola inimii.

Este o poezie între pierdere şi regăsire. O poezie scrisă cu litere invizibile pe marginile inimii. Când pierzi, te zdruncini. Când regăseşti, te reconstruieşti. Iar în acest joc subtil, rostul nu este niciodată acelaşi. Se metamorfozează, se îmbogăţeşte cu sensuri noi. E un ciclu continuu, un şir de renaşteri.

Când rostul se ascunde, lumea capătă o altă textură. Zilele devin moi, aproape nepământești, ca niște bucăți de mătase lăsate la uscat pe o sârmă așteptând un vânt potrivit. În acest gol aparent, însă, crește ceva tainic, ceva ce nu poate fi grăbit. Rostul nu se caută, el se revelează. Nu se fabrică, ci se împlinește singur, asemenea unui trandafir care înflorește fără să fie întrebat de ce.

Apoi, într-un gest neașteptat al vieții, se întoarce. Vine tăcut, ca o adiere care face perdeaua să danseze în pragul dimineții. Îl recunoști nu pentru că ai fost vreodată sigur că va reveni, ci pentru că, în adâncul sufletului, el n-a fost niciodată cu adevărat pierdut. Îl primești înapoi ca pe un vechi prieten despre care ai crezut că a plecat departe, dar care, într-un fel misterios, te-a însoțit tot timpul.

Rostul nu este ceva ce deţinem. Este ceva ce devenim. Este felul în care alegem să ne privim pe noi înşine şi lumea din jur. Este felul îmblânzim clipa, cum înțlegem povestea ce ne-a fost dată şi cum o rescriem, dincolo de pierderi, regăsiri şi iar pierderi. Iar această pendulare între stări nu este altceva decât viaţa înseşi. O viaţă cu rost, într-un univers ce se redefineşte odată cu fiecare regăsire a noastră.

Și astfel, rostul devine cerc. Se pierde, se regăsește și revine, niciodată identic, dar întotdeauna acolo.

Pentru că nimic, în fond, nu e cu adevărat pierdut. Tot ce contează are obiceiul de a se întoarce – la momentul potrivit, în locul potrivit, în inima care e pregătită să-l recunoască.

Maura ANGHEL