Toată România bârfeşte şi bucătăreşte

 

Mare minune au făcut televiziunile astea de cablu. Îmi amintesc câtă lume se înghesuia, în urmă cu mulți ani, la abonamente şi revăd fericirea de pe chipul lor când enumerau programele înscrise în contractele de servicii. Era oarecum de înţeles fiindcă oamenii veneau dintr-un regim restrictiv, în care filmele erau ciopârţite şi oferite drept seriale, iar emisiunile de ştiinţă nu existau. Nu mai vorbesc despre divertisment curat sau alte lucrurile frumoase pe care le-ai putea urmări la o televiziune de calitate.

Acum oricine are cablu şi televizor color şi am văzut antene satelit montate inclusiv pe bordeie care se fac una cu pământul la prima ploaie. Ce n-am văzut au fost emisiunile bune. Cu mâna pe inimă recunosc că eu nu mă mai uit la televizor decât în anumite momente pe care meseria mi le impune.

După ce am abandonat televizorul ca pe un amant de care mi-e ruşine, uite că mi-a venit chef să mă uit la un film. Nu conta ce fel de film, ci unul care să mă ţină în faţa ecranului cu gândurile lipite de acţiune şi cu inima alături de personaje. Probabil că am ales un moment greşit fiindcă telecomanda mi-a scos în faţă numai nişte prostii. Din cele peste o sută! de posturi (de ce le-oi fi plătind oare?), nu am găsit nici unul (exceptându-le pe cele de știință) care să mă atragă cât de cât. Telenovele indiene, poveşti de alcov braziliene, lacrimi argentiniene, seriale cu neveste disperate, alte seriale cu soţi nervoşi, cu maniaci obsesivo-compulsivi, multă muzică populară (măcar de-ar fi fost folclor de calitate), bârfe şi cooking. Am avut de ales între a boci la  o dramoletă turnată la Bollywood ori prin Buenos Aires, prin a scrîşni din dinţi la sesiuni de corecţii familiale aplicate cu pumnii ori a-mi domoli valul de greaţă la emisiuni cu „trăsniţi”. Alternativa au fost emisiunile gastronomice, în care toată lumea găteşte ori cele mondene, în care toată lumea bârfeşte pe toată lumea. Cine şi cu cine se mai ţine, câte silicoane are nu ştiu ce vedetă, câți bani a „spart” (citez personajul) nu ştiu care manelist prin malluri şi de câte ori soacrele ar trebui duse la cursuri de reciclare fiindcă nu ştiu decât să te toace la cap.

Oare în ţara asta toată lumea face de mâncare şi stă la taifas? Nu se mai întâmplă nimic în afară de despărţiri dureroase între fotbalişti şi amantele lor, în afară de poveşti de groază dintre fiice şi mame care se ceartă de la locurile de veci şi despre junii aflaţi la pubertate care nu se hotărăsc ce să-şi tatueze pe fesa stângă?

Nu am nimic cu întrecerile gastronomice, dacă sunt de calitate. Îmi place ideea de cooking în direct, de dans, de show, dar aş vrea să văd şi calitate fiindcă până acum nu am reuşit decât să zăresc un sclipici scuturat aplicat pe o pomadă ieftină.

E adevărat că mi-am trădat televizorul în favoarea unor activităţi „live” mult mai interesante, în care am cunoscut oameni cu ştaif adevărat şi nu doar cu pingele lăcuite, dar aş putea oricând să refac legătura dacă aş avea un motiv cât de mic. Exceptând câteva emisiuni de ştiinţă sau istorice (evident, produse în alte ţări decât cea a manelei), nu prea mai am de ce să plătesc abonamentul, la care totuși nu renunț...

Bârfele le pot citi pe net şi tot acolo pot urmări emisiuni culinare câte vreau. Şi cine mă împiedică să dau cu parabolica de pământ? Speranţa că într-o zi nu voi şti la ce post românesc să mă opresc şi voi avea dificultăţi în a alege emisiunile despre valoare, evident producţii autohtone.

Maura ANGHEL