Week-end fără program. Ce se întâmplă când nu-ți propui nimic
Dimensiune font:
Sâbără dimineață, telefonul meu nu sună. Nici nu vibreză. Nu am program. Nici alertă. Nici „to do”. Doar o senzație ciudată că nu am uitat nimic. Pentru că nu am planificat nimic.
Timp de 48 de ore, am încercat ceva radical pentru mine: să nu-mi propun nimic. Nicio sarcină, nicio bifă, niciun obiectiv. Un weekend deconectat de la ideea că trebuie să fac ceva ca să simt că am trăit. Și iată ce s-a întâmplat.
Mă trezesc cu o senzație vinovată. Mă uit reflex la ecran. Nimic urgent. Îmi fac o cafea și aștept ca „planul” să mă lovească. Dar nu vine. Așa că mă așez pe canapea cu ceasca caldă în mână și mă uit pe geam. Cinci minute. Zece. Treizeci. Observ că salcia din fața blocului și-a schimbat frunzele într-un verde mai matur. Nu știu când a făcut asta. Poate azi, poate acum o săptămână. Nu mi-am dat voie să observ.
Ies din casă fără destinație. Nu trag de mine să ajung „undeva frumos”. Merg. Într-un ritm de melc poetic. Trec pe lângă Parcul Expoziției și aud o fetiță râzând în hohote în timp ce face baloane de săpun. Mă opresc. Râsul ei e atât de viu că simt cum îmi înmoaie încheieturile.
Îmi dau seama că am trecut de zeci de ori prin locul ăsta, dar azi îl simt.
În mod normal, la ora asta aș fi făcut curat, aș fi dat telefoane, aș fi bifat „treburile de weekend”. În schimb, am căzut într-o stare de plutire ciudată. N-am făcut nimic „important”, dar am simțit de parcă totul a fost important.
M-am așezat pe jos în iarbă, lângă o alee de lângă Biblioteca Centrală. O doamnă în vârstă citea dintr-o carte veche, îndoită la colțuri. Lângă ea, un motan portocaliu dormea pe poșetă. Nimeni nu părea grăbit. Pentru câteva clipe, am avut impresia că trăim într-o lume paralelă, unde timpul se târăște lent ca o broască țestoasă în siestă.
Nu mi-am pus niciun serial pe Netflix. N-am dat scroll. Am ascultat o melodie veche de vreo 12 ori. Am scris un mesaj cuiva fără să fie nevoie. Am citit 20 de pagini fără să-mi propun. Am adormit devreme, fără luptă. Fără vină că nu am făcut „destul”. Fără să mă gândesc la ce urmează.
Duminică. mirajul repetiției
În mod neașteptat, ziua de duminică a fost mai ușoară. Corpul părea că s-a prins de joc și mintea începea să tacă. Nu mai simțeam nevoia să pun etichete pe ore sau să justific timpul. Am mers în Copou. M-am așezat pe o bancă și am început să scriu acest jurnal, nu pentru că „trebuie”, ci pentru că simt.
Într-un oraș obișnuit să meargă cu frâna trasă și creierul în priză, weekendul fără program a fost o formă de rezistență intimă. Un manifest blând împotriva presiunii de a face mereu ceva notabil. Mi-am dat voie să nu fiu eficientă, ci prezentă.
Și am descoperit că între două bifări de pe listă, viața se strecoară. Uneori în sunetul unei vrăbii, în liniștea de sub un copac, în râsul unei fetițe care nu știe ce-i deadlineul.
Poate că, din când în când, nimicul e cel mai plin loc din lume.
Teona SOARE
Evenimentul pe WhatsApp – cele mai tari știri, direct pe telefon!
Ești mereu pe fugă? Noi îți trimitem zilnic cele mai importante 3 știri din Iași, Moldova și țară – scurt, clar, fără spam.
Plus: alerte locale de urgență, noutăți exclusive și acces rapid la anunțuri importante.
► Intră pe canalul nostru oficial:
⇒ Încearcă 3 zile. Dacă nu-ți place, poți ieși oricând.
Adauga comentariul tau