Fața neștiută a lui Eminescu. Cum s-au scurs cei mai grei ani din viața marelui poet român

 

 Au trecut 133 de la moartea lui Mihai Eminescu. A rămas în istorie ca fiind cel mai mare poet al României, operele sale sunt recitate și analizate de elevii din toate școlile din țară. Știm că a iubit, că a suferit, că a murit singur, în condiții mizere. Se vorbește puțin, poate chiar deloc, despre fața neștiută a lui Eminescu și despre cum și-a trăit cei mai grei ani din viață. Era murdar, îmbrăcat ca un om al străzii, hărțuia femei pe stradă, iar zilele sale se scurgeau în cârciumi 

 

Ultimii ani din viața lui Mihai Eminescu, un calvar 

Când spunem Mihai Eminescu, spunem marele poet al României. Pe 15 iunie 2022 s-au împlinit 133 de ani de la dispariția Luceafărului literaturii românești. A rămas în istorie ca un geniu absolut, neînțeles, neapreciat la adevărata sa valoare în timpul vieții, iar cei mai negri ani din existența sa au fost trecuți în umbră, dați uitării.

Fondarea „Societății Carpați” și a militantismului naţionalist din presă şi literatură l-a făcut inamic public. A fost începutul sfârșitului pentru el. 

Neuropatologul Vuia a studiat cazul Eminescu din punct de vedere medical. Stresul, munca titanică de la ziar, neîmplinirile pe plan personal, atacurile venite din partea rivalilor și contestatarilor au fost ingredientele dezastrului. Mihai Eminescu a cedat, îmbolnăvindu-se grav.

Astăzi, marele poet ar fi fost diagnosticat cu un sindrom bipolar, caracterizat prin alternarea unor perioade de depresie cruntă cu cele de manie. În 1883 era internat pentru întâia oară într-un sanatoriu. De atunci și până când și-a dat ultima suflare, în 1889 – o consecință a unui tratament greșit pe bază de mercur, pentru un sifilis de care nu ar fi suferit -, declinul său a fost constant. 

„La ospiciu, unde fusese transportat în chip brutal şi nu în veşmintele sale, rămase în apa băii, Eminescu se părăsi tot mai mult în voia fantasmelor”, scria George Călinescu în „Viaţa lui Mihai Eminescu”.

1883- 1889 au fost cei mai grei ani ai vieții poetului. A rămas fără loc de muncă, nu mai avea venituri, singurele sale surse de bani erau vânzările poeziilor scrise în anii anteriori. De fapt, prietenii au fost cei care îi plăteau internările în sanatoriile din Europa. 

„Neavând de lucru, închis c-un alt individ, hrănit rău, precum se obişnuieşte la spitale, şi lăsat în pragul celor mai omorâtoare griji în privinţa viitorului, mi-e frică chiar a-mi plânge soarta, căci şi aceasta ar fi interpretat ca semn de nebunie. (…) Foamea şi demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece, nenorocitul tău amic, M. Eminescu”, îi scria Eminescu, unui bun prieten, Chibici Revneanu.

„Bea fără cumpăt, era văzut asediind femeile”

În 1884, Vlahuță vede un om complet schimbat.

„Ajutoarele, în loc să-l consoleze, îl împietreau de ruşine şi deznădejde (…) Să nu fii în stare să scrii sau să munceşti, să vegetezi într-o linişte fără sens, învăluită în compătimire şi dispreţ, acestea erau gândurile ce munceau pe poet atunci când Vlahuţă veni să-l vadă, prin iunie 1884. Şederea zadarnică şi trândăvia minţii îl îngrăşaseră într-un chip penibil înceţoşându-i ochii”, scria George Călinescu.

La Iași, a ajuns să trăiasă în spații insalubre, într-o șură a hanului Bacala din oraș. Sărăcia nu a făcut decât să îi agraveze problemele psihice. 

„Unii prieteni luară pe Eminescu şi-l duseră pe la vestitele crâşme periferice cu vin bun, printre care Bolta Rece. Prinzându-se ba cu profesorii de liceu Dogaru, Vârgolici, Ştefan Cerchez, ba cu Petre Grigoriu, poate şi cu Creangă, poetul scăpa de sub supravegherea junimiştilor dietetici şi dispărea ca-n vremurile bune prin crâşmele mărginaşe, iar toamna prin vii pe la Socola, unde îl răpiseră amicii”, preciza Călinescu.

Tot George Călinescu scria că marele poet trece din beție în beție, petrecându-și zilele și nopțile prin cele mai rău famate localuri.

„Bea fără cumpăt şi, împins de instinct erotic congenital, bântuia cafeurile-chantante pierzând nopţile şi istovind ultimele energii sufleteşti. Lăsa biblioteca cu uşile deschise la voia întâmplării, nu însemna cărţile eliberate în registru şi-şi însuşea garanţiile băneşti pentru cărţi.

Ba cerea bani, dintr-o teroare lăuntrică de lipsuri, nu numai prietenilor, ci şi necunoscuţilor. Îmbrăcat într-un palton, livid, din buzunarele căruia – veche obişnuinţă de vagabond-scotea alune spre a le ronţăi – şi cu o pălărie înaltă pe cap, era văzut asediind femeile, de pildă, curtezanele germane de la hotelul Vanghele”, scria George Călinescu. 

După șase ani de chin și sărăcie, Mihai Eminescu și-a dat ultima suflare, pe 15 iunie 1889, într-un spital de boli psihice.