Călătorie în lumea familiei

 

„Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi dau lecţii. Totul trebuie învăţat din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi”, spunea maestrul Constantin Noica, referindu-se la educația tinerilor, pe care o vedea ca adevărata temelie a unei societăți. Și pe bună dreptate!

Școala veche, și când spun aici mă refer la perioada interbelică, impunea obligatoriu artele. Niciun tânăr nu era perfect educat dacă nu știa să cânte la un instrument, dacă nu exersase arta conversației, a dialogului, dacă nu scrisese măcar o scrisoare (nu musai de amor) sau nu dansase la vreo serată ori nu-și cântărise forța în vreo competiție sportivă sau dacă nu așternuse câteva tușe pe un șevalet. Total de acord, iar psihologia modernă a scos la iveala ceea ce știam, dar nu marchetasem – inteligențele multiple, promovate mult mai târziu de Howard Gardner, dar pe deplin înțelese de oamenii din cele mai vechi civilizații.

Creativitatea este cel mai mare dar al unui om, iar copiii, dacă sunt încurajați, mereu pot demonstra acest lucru, așa cum au făcut și la întâlnirea Clubului de jurnalism și public speaking pentru copii și tineri. Împreună cu părinții, ei au realizat o machetă prin care au reprezentat conceptul de familie. Pentru fiecare dintre noi, familia poate fi o casă, o grădină cu flori, un mic dejun, o călătorie, un copac sădit ori o cabană unde ne retragem uneori. „Am realizat o machetă prin care ne-am amintit de ceaiurile noastre de la care nu lipsesc ceștile, bomboanele, fursecurile, ceștile cu băutura caldă și aromată, florile. Și inimioarele!”, am aflat de la Maria Cojocaru, o copilă care iubește nespus poveștile de familie. Și le trăiește alături de sora ei și de cei doi părinți care le oferă sprijin!Amalia și părinții ei au scris povestea copacului magic al familiei, de la care fiecare primea alinare și sprijin în caz de nevoie. „Copacul a fost acolo dinainte ca familia să își construiască locuința, ei au avut grijă de el, iar acum îi răsplătește”, am aflat de la Amalia Juverdianu. „Un pumn de cireșe coapte ca văpăia focului”, a amintit Daniel de premiul pe care îl primea la fiecare meci de fotbal organizat în curtea bunicilor, alături de verișoara Margareta și perfect transpus în machetă. O amintire dragă sufletului, așa cum le-a rămas și Antoniei și lui Patric atunci când au modelat locul lor de poveste, „casa unde se creează cele mai frumpase amintiri, se petrece cel mai frumos timp și suntem fericiți de magia adusă împreună”. La fel este și Giulia, o altă copilă pentru care veselia este un cuvânt foarte important, iar Anisia reușește să îl transforme în lege: „Mare veselie este când suntem împreună cu familia”. Și cum construcție fără temelie nu se poate, Adela și Agnes au modelat platanul familiei, la umbra căruia se odihneau bunicii, fiii, nepoții, dar și pisicile „Mișa și Figaro, care se jucau cu mingiuțele lor preferate, la fel și Lord, cățelul preferat”.

Ceasurile petrecute alături de cei dragi sunt cele mai importante, iar Carina a povestit foarte frumos despre acest lucru: „Am visat copacul de lângă cabană, doar că în loc de ramuri avea două mâini. Lângă copac era un băiețel care îmi oferea un buchet de flori, iar eu îi dăruiam o inimioară. Era un vis, iar când m-am trezit, buburuzele dispăruseră de pe copac. Mă gândeam că mânuțele din copac sunt ale mele și ale mamei. Era copacul de lângă cabana noastră de la munte”.

Maura ANGHEL