Sărbători pe muchie de dor. Gânduri din Diaspora

 * pentru cei mai mulți dintre noi, sărbătorile de iarnă sunt un prilej de regăsire, de tihnă în mijlocul familiei * pentru cei care trăiesc departe, în țări străine, dorul devine companionul permanent al acestor zile. Între gări, aeroporturi și conversații purtate prin ecrane, sărbătorile celor din Diaspora capătă o încărcătură aparte, împletind bucuria revederii cu tristețea despărțirii

Există o magie a sărbătorilor care nu poate fi cuprinsă în luminile de pe străzi sau în mirosul cozonacilor calzi. Pentru cei care trăiesc departe de casă, magia aceasta se transformă în dor – dorul de glasuri dragi, de mâini întinse la masă, de clipe care, chiar dacă scurte, alină distanța unui an întreg.

Pentru cei din Diaspora, sărbătorile sunt o amintire dulce-amară a ceea ce au lăsat în urmă. Fiecare revedere este o promisiune că, într-o zi, poate se vor întoarce definitiv acasă. Dar, de cele mai multe ori, despărțirea care urmează umbrește bucuria momentului.

Prin valize pline cu daruri, apeluri video și brațe care rămân întinse în gol, cei plecați își țes legătura cu rădăcinile lor, în ciuda distanțelor. Și, în fiecare sărbătoare, se află o dorință comună: ca, măcar pentru o clipă, lumea să devină mai mică, iar familia să fie din nou întreagă.

O valiză pentru acasă

Pe peronul gării din Iași, Ana aștepta trenul care o va duce în Vasluiul copilăriei sale. Studiază la Madrid și, deși viața i-a oferit ocazia să vadă lumea, sărbătorile de iarnă rămân pentru ea sinonime cu mirosul cozonacului făcut de bunica. „Oricât de mult mi-ar plăcea Parisul, nimic nu se compară cu drumul către casă, când știu că mama mă așteaptă cu brațele deschise”, spune Ana, strângând un buchet de flori cumpărat pentru mama sa.

La capătul drumului, mama își șterge lacrimile. „Când intră pe ușă, parcă se luminează toată casa”. mărturisește ea, cu glasul tremurând. Pentru familii ca a Anei, sărbătorile sunt un dar rar, o clipă de răgaz într-un an marcat de distanță.

O masă întinsă între două lumi

Într-un apartament din Milano, George și colegii săi români au pregătit o masă simplă. Fiecare a contribuit cu câte ceva – sarmale aduse din România, cârnați cumpărați de la un magazin local – dar adevărata sărbătoare se afla pe ecranul telefonului, unde familiile lor îi așteaptă să „se așeze la masă împreună”.  „Mama mă întreabă mereu: De ce nu vii acasă?. Și niciodată nu știu ce să-i răspund. Știe că nu-mi permit să pierd locul de muncă, dar asta nu face dorul mai ușor”, spune George, privind o fotografie veche de familie. Între râsete forțate și povești împărtășite prin WhatsApp, tânjirea după căldura unui cămin adevărat devine greu de ascuns.

Bradul împodobit cu dor

Într-un sat din Bucovina, Andrei, un băiat de opt ani, a așezat globurile pe crengile unui brad argintiu, sub ochii blânzi ai bunicii. Ieri și-a pregătit și clopoțeii cu care urmează să meargă la urat, împreună cu sora lui. Părinții lor, plecați în Spania, nu vor ajunge nici anul acesta acasă.

„Ne-au trimis un pachet mare cu jucării și dulciuri, dar mi-aș fi dorit să fie aici”, a oftat Andrei, strângând în brațe un ursuleț de pluș. „Ei muncesc să le fie mai bine copiilor, dar timpul trece, iar ei cresc fără să-și cunoască părinții cu adevărat. E greu, foarte greu”, a recunoscut și bunica

Anul Nou în mers

La granița de la Nădlac, cozi lungi de mașini brăzdează frigul iernii. Într-o dintre ele, familia lui Lucian își petrece noaptea de Anul Nou în drum spre Germania. „În fiecare an, plecăm pe 31 decembrie, ca să ajungem la timp pentru muncă. Punem o petardă pe marginea drumului, ciocnim un pahar de suc și ne urăm La mulți ani în fugă”, povestește Lucian, încercând să zâmbească. În spatele volanului, se gândește la copilăria sa, când sărbătorile erau simple și pline de căldură. Acum, viața între două lumi l-a transformat într-un călător fără răgaz, prins între nevoia de a munci și dorința de a fi prezent pentru cei dragi.

Pentru cei din Diaspora, sărbătorile sunt o amintire dulce-amară a ceea ce au lăsat în urmă. Fiecare revedere este o promisiune că, într-o zi, poate se vor întoarce definitiv acasă. Dar, de cele mai multe ori, despărțirea care urmează umbrește bucuria momentului.

Prin valize pline cu daruri, apeluri video și brațe care rămân întinse în gol, cei plecați își țes legătura cu rădăcinile lor, în ciuda distanțelor. Și, în fiecare sărbătoare, se află o dorință comună: ca, măcar pentru o clipă, lumea să devină mai mică, iar familia să fie din nou întreagă.

Maura ANGHEL