Taina ouălor roșii

 * în satele din Iași, vopsirea ouălor în Joia Mare nu este un simplu gest de pregătire pentru Paște, ci o adevărată taină transmisă din generație în generație * este un ritual al inimii și al mâinilor trudite, care transformă oul în simbol de viață, credință și frumusețe curată

În satele din jurul Iașului, Joia Mare aduce o liniște diferită. Nu e liniștea încremenită, ci una care foșnește ușor printre lucruri pregătite cu grijă, între rugăciuni rostite în gând și gesturi vechi de când lumea. E dimineață devreme, iar într-o bucătărie încălzită de sobă, o femeie aprinde focul sub o oală mare în care plutesc coji de ceapă roșie și frunze de nuc. Pe masă, ouă albe, crude, par să aștepte cuminți să fie îmbrăcate în culoare și sens. „Nu poți vopsi ouăle oricum. Dacă nu ai liniște în suflet, iese culoarea tulbure”, spune cu blândețe tanti Ana din Bârnova, care de 40 de ani păstrează acest obicei ca pe o rugăciune mută. În mâinile ei, oul devine pânză. Frunze de pătrunjel, trifoi sau mărar sunt lipite cu grijă, legate în ciorap subțire și puse la fiert în apa adâncă de chihlimbar. Niciun gest nu e grăbit. Totul curge în tihnă, în ritmul unei așteptări sfinte. Joia Mare e considerată, în Moldova, ziua în care se spală păcatul lumii prin trudă. Se spune că ouăle vopsite în această zi nu se strică niciodată și că aduc binecuvântare casei. Ele nu sunt doar un simbol al Paștelui – sunt o legătură vie între generații, între femeia de azi și femeia de demult, între suflet și Dumnezeu.

Rost și rânduială

În satele dinspre Tomești, Țuțora, Răducăneni sau Dobrovăț, ouăle roșii încă se fac cu plante, nu cu chimicale. Se fierb în decocturi de coji, flori uscate, sfeclă ori varză roșie. Se ung cu ulei de casă, ca să capete luciu, și se așază pe ștergare albe, brodate cu mărgele mici. Acolo stau până la Înviere, când sunt ciocnite cu smerenie și bucurie. „Oul vopsit nu e doar frumusețe. E paznic al casei. Îl punem sub icoană și-l păstrăm tot anul”, spune bunica Marina din Dobrovăț. În casele bătrânilor, încă mai există ouă vopsite acum trei sau patru ani, întregi, ușoare și perfect păstrate. O minune discretă, a lucrului făcut cu rost. Deși astăzi paleta de culori s-a diversificat, în multe gospodării tradiționale prima și cea mai de preț culoare rămâne roșul – simbol al sângelui vărsat de Hristos pentru oameni. Roșul este, așadar, nu doar o alegere estetică, ci o declarație de credință.

Copiii din satele Iașului învață această taină de mici. Nu doar pentru că așa e frumos, ci pentru că e o cale de întoarcere la firesc. La Palatul Culturii din Iași și în multe școli rurale, se organizează ateliere în care micuții învață să vopsească ouă cu frunze culese de ei, să aștepte răbdători să prindă culoarea, să înțeleagă taina tăcerii. „Mi-a ieșit un ou cu urme de mentă. N-am știut că frunza poate lăsa inimioare pe coajă”, povestește un băiețel din Holboca, cu ochii mari, mirat de micile revelații care se întâmplă atunci când nu te grăbești.

Taina ouălor roșii e despre răbdare. Despre iubirea care fierbe încet în oală, despre frumusețea care nu se cumpără din magazin și despre credința care se transmite prin gesturi simple, dar adânci. În satele din Iași, această tradiție nu a murit. Doar s-a așezat mai adânc, așteptând să fie redescoperită de cei care vor mai mult decât culoare: vor rost.

Maura ANGHEL

În tradiția ortodoxă, Joia Mare este ultima zi în care se mai poate lucra în gospodărie cu tragere de inimă, căci de vineri începe tăcerea, liniștea și privegherea. Deși astăzi paleta de culori s-a diversificat, în multe gospodării tradiționale prima și cea mai de preț culoare rămâne roșul – simbol al sângelui vărsat de Hristos pentru oameni. Roșul este, așadar, nu doar o alegere estetică, ci o declarație de credință.