Moștenirea legendarei avocate Paula Iacob, cea care l-a apărat pe Nicu Ceaușescu. Va continua să lupte pentru oameni, chiar și după moarte

Sintagma: „orice om, indiferent cât este de rău şi cât de grave sunt faptele sale, are dreptul la apărare”, din păcate s-a tocit în Justiţia din România. Ea nu mai reprezintă esenţa corectitudinii, a echităţii unei judecăţi, ci un paravan în spatele căruia se ascund tot felul de aranjamente tenebroase. Din păcate, consecinţele acestei stări de fapt sunt extrem de grave. Neîncrederea cetăţeanului în Justiţie, în actul de dreptate care ar trebui să i se facă. Senzaţia că în faţa statului şi a instituţiilor sale de forţă, el, cetăţeanul, care ar trebui să fie apărat de acestea, nu este decât o frunză în bătaia vântului, un fir de praf pe care o sentinţă nedreaptă, rezultată atunci când în talerele balanţei ţinută de zeiţa Justiţia nu sunt puse toate argumentele acuzării şi ale apărării, îl poate spulbera şi nenoroci pe viaţă.

Nu dintotdeauna a fost aşa. Sintagma aceasta avea foarte mare preţ în zorii drumului spre normalitate pe care pornisem cu toţii după căderea dictaturii. În anii ’90, a apăra cu adevărat pe cineva, mai ales dacă era vorba despre un fost demnitar comunist, era nu doar un act de repunere în drepturi a Justiţiei adevărate, nu doar punerea bazelor statului de drept, inexistent fără o justiţie pentru toţi cetăţenii, ci şi un act de veritabil curaj. La propriu.

Pe maestra Paula Iacob am cunoscut-o în astfel de împrejurări, pline de controverse, dramatism şi tensiune. Şi nu vreau să mă refer la nenumăratele momente când am avut onoarea să-mi fie parteneră în platourile de televiziune, inclusiv în emisiunile pe care le realizam. Nu de puţine ori, părerile noastre nu coincideau. Dar era o dispută mai mult decât elegantă şi civilizată, iar doamna Paula Iacob îşi susţinea punctele de vedere cu argumente solide, nu cu păreri.

Nici asupra unei trăsături pe care marele public nu i-o ştia nu am să insist prea mult. În câteva rânduri, mânat de treburi profesionale, am trecut pragul casei dumneaei. În afară de bunul gust cu care era amenajată sufrageria, pentru că doar acolo am intrat, trecând cu inima cât un purice printre mulţii câini maidanezi din curte pe care îi îngrijea, am mai remarcat ceva, care în ziua de azi este mai rar decât o piatră foarte preţioasă. Doamna Paula Iacob era o doamnă în adevăratul înţeles al cuvântului. Se bucura nespus să-şi servească musafirii cu excepţionalele tartine făcute de mâna dumneaei, care o făcuseră celebră printre prieteni, sau cu minunata îngheţată pe care o prepara în casă, după o reţetă proprie. Nu mi-am închipuit-o niciodată sunând la o firmă de catering să comande nişte pizza atunci când avea musafiri.

Procesul lui Nicu Ceauşescu se ţinea în centrul oraşului, în sala mare a Casei de Cultura a Sindicatelor. Toate clădirile din jur, inclusiv hotelul mare aflat lângă sală, erau goale. Ca nu cumva să se ascundă în ele terorişti, care să atace şi să-l elibereze pe fiul dictatorului. Intrările erau păzite straşnic. Ca să intri în sală, în afară de acreditarea de jurnalist, ni se făcea şi un veritabil control antiotero. Toţi cei veniţi în Sibiu care aveau legătură cu acest proces, magistraţi, avocaţi, jurnalişti, fusesem cazaţi în singurul hotel funcţional, aflat peste drum. Şi sala de şedinţe, şi hotelul, dar mai ales sala, erau înconjurate de blindate şi militari gata să tragă. De la hotel la sală străbăteam un drum de câteva sute de metri, şi el păzit de militari înarmaţi. Singurii care aveam oarecare libertate de mişcare eram jurnaliştii, care însoţeam echipele de procurori militari care verificau pe teren informaţiile despre tot felul de atrocităţi.

Nu întâmplător am descris toate acestea. Ci pentru a arăta câtă valoare avea atunci dreptul oricărui om la un proces echitabil. Dreptul la apărare. Drept care îl putea costa pe apărător chiar viaţa. Când se rostea: „Fiat iustitia, pereat mundus”! atunci chiar avea o greutate aparte.

În aceste condiţii, în această atmosferă, maestra Paula Iacob l-a apărat pe Nicu Ceauşescu. L-a apărat în adevăratul înţeles al cuvântului, nu aşa cum au făcut aşa-zişii avocaţi în procesul lui Nicolae şi Elena Ceauşescu, când erau în acuzaţii mai vehemenţi decât procurorii. L-a apărat cu argumente, cu declaraţii de martori, cu fapte. Nu era vorba de a-l scoate nevinovat. Pentru că nici nu s-a întâmplat asta. Dar Nicu Ceauşescu a plătit numai pentru faptele sale, nu pentru că era fiul fostului dictator, aşa cum se dorise la începutul procesului.

Mai mult. În timpul procesului s-a dovedit că vinovatul principal pentru măcelul din Sibiu era colonelul Dragomir, comandantul garnizoanei oraşului. Vă daţi seama, să reiasă din pledoarii şi probele administrate că vinovatul principal este chiar comandantul celor care încă ocupau străzile cu tancurile şi blindatele lor, gata să tragă, printre care treceai de mai multe ori pe zi. Ştiu că a şi fost ameninţată atunci. Nu de la dumneaei știu.