E bun doar cine-mi place mie!

Dorian OBREJA

Cu siguranță, multora dintre cititorii acestor rânduri le este foarte cunoscută zicerea „Nu e frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie”.

Dar foarte puțini știu că  jurnalistul Paul Louis Lampert (român, de origine alsaciană) s-a referit la această aserțiune considerând-o, pe bună dreptate, o definiție nu a frumosului, ci a ispitei. Tentația celui orgolios de a-și pune pe un soclu opinia, pentru a fi admirată și, dacă se poate, slăvită, nu doar de dânsul, ci de toată lumea. Afirmația „e frumos ce-mi place mie” se transformă, în condiții favorabile, extrem de repede în aceea „e frumos doar ce-mi place mie”, învecinându-se, desigur, cu tranșanta (dar și totalitara) zicere „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”. În realitate, tot mai multe studii arată, cu argumente de necombătut, că frumusețea nu este atât de subiectivă cum ne place să credem. Au existat din cele mai vechi timpuri criterii (canonul lui Polictet – „omul de șapte capete înălțime”, sau cel al lui Lisip – „omul de opt capete înălțime”),  după care aspectul cuiva să poate fi judecat, iar pe parcurs s-au adăugat altele (precum 90-60-90 la bust – talie - șolduri).

„E frumos doar ce-mi place mie” se plictisește să stea prea mult în „barca” esteticului. Așa că sare într-una ce i se pare mai potrivită pentru tot felul de manifestări, cea etică, devenind „e bun doar ce/cine îmi place mie”. Desigur, acest tip de afirmație e încă și mai ușor de demontat științific. Doar că materializatorii și propăvăduitorii afirmației nu au – aproape spre deloc – tangență cu știința, rațiunea, logica. Ei se ghidează, probabil, după îndemnuri care erau și încă sunt la modă și care pun accent pe formă, nu pe fond, precum „Nu este nevoie să știi unde mergi. Nu este nevoie să știi de ce mergi. Tot ceea ce e nevoie să știi este faptul că mergi plin de veselie; dacă faci acest lucru, nu poți greși”.

Dar, din păcate, lucrurile nu rămân doar în faza de „e bun ce/cine îmi place mie”. Nu este loc, în lumea unor oameni care simt și judecă (?) astfel și pentru alți „ce” sau „cine”, care, pe cale de consecință, ar face bine să dispară, pentru a nu fi făcuți dispăruți! Situația pare a fi desprinsă din literatură, mai precis din proza lui Camil Petrescu, unde întâlnim, în mai multe rânduri, teza singurătății lumilor, ce afirmă că, pentru fiecare ființă  umană, există doar o singură lume, având drept axe fundamentale locul și timpul în care trăiește respectiva ființă. De fapt, o explicație și mai aproape de adevăr găsim în filosofie, solipsismul fiind o teorie din acest domeniu care susține că nicio altă realitate nu este sigură decât aceea a subiectului care gândește.

Conform unui principiu bine știut, teoria ca teoria, dar practica este aceea care poate avea efecte grave, chiar letale.

În lumea noastră, a tuturor, apar și se manifestă tot mai multe persoane/personaje care susțin (dar, mai ales, vor să impună) că doar realitatea/lumea lor este cea bună și doar acestea trebuie să existe.

Treptat, se produce apropierea de ceea ce este cunoscut drept totalitarism, mai ales în privința unor caracteristici fundamentale: existența unui singur partid (unui singur tip de partide), a unui lider carismatic; managementul central al economiei; îndoctrinarea populației; monopolul asupra mijloacelor de comunicare (cele clasice fiind înlocuite de rețele de socializare).

Omenirea încă este în diverse forme de democrație, dar alunecă, pare-se inexorabil, spre diverse forme de totalitarism.