Ziduri dărâmate. Cum învățăm să avem încredere din nou

În fiecare dintre noi există ziduri. Unele sunt construite lent, din cărămizi de dezamăgire, altele se ridică brusc, dintr-un singur gest de trădare. Unele sunt atât de vechi încât nici nu mai știm când le-am ridicat. Dar dincolo de ele, dincolo de granițele siguranței pe care ne-am impus-o, există o lume pe care ne e teamă să o atingem: lumea încrederii.

Încrederea este fragilă. Se pierde ușor și se recâștigă greu. Dar fiecare zid care cade lasă loc luminii să pătrundă.

„Când cineva îți rupe aripile, e greu să crezi că poți zbura din nou”

 Mara are 34 de ani și își amintește cu claritate ziua în care a simțit că lumea i s-a prăbușit. „Încrederea mea în oameni a fost odată solidă. Credeam în prietenie, în iubire, în jurăminte. Până într-o zi, când persoana pe care o consideram cel mai apropiat suflet a făcut o alegere care mi-a arătat că eram, de fapt, singură în această poveste”.

Durerea trădării a fost ca un pumnal invizibil: Mara nu putea arăta nimănui rana, dar o simțea în fiecare privire îndoielnică, în fiecare ezitare, în fiecare relație începută cu un pas înapoi. „Mi-am promis că n-am să mai cred în nimeni. Că n-am să mai las pe nimeni să intre cu adevărat în sufletul meu”.

A ridicat un zid. Și-a clădit o viață frumoasă în spatele lui – un apartament elegant, o carieră stabilă, zâmbete bine calibrate în fața colegilor. Dar noaptea, între pereții camerei ei, Mara își dădea seama că a câștigat siguranța și a pierdut ceva mai prețios: conexiunea reală. „Mi-am dat seama că mă protejam de răni, dar și de iubire. Că eram în siguranță, dar și singură”.

Primul pas spre reconstrucție a fost un gest simplu, dar dificil: să-i spună unui prieten apropiat ce simte, fără să își filtreze emoțiile. Să lase o ușă întredeschisă. „Nu s-a întâmplat nimic spectaculos. Dar pentru prima dată după mult timp, n-am mai simțit că port o mască”.

 A fost primul semn că zidurile nu trebuie dărâmate dintr-o dată. Uneori, e suficientă o crăpătură prin care să intre aerul.

 „Nu toți oamenii care bat la ușa ta vor să distrugă ceva”

 Pentru Andrei, încrederea a fost un lux pierdut devreme. A crescut cu un tată instabil, care promitea și uita, pleca și revenea. Încă din copilărie, a învățat că oamenii nu rămân, că iubirea este condiționată și că, pentru a nu suferi, cel mai bine e să nu aștepți nimic de la nimeni. „Când cineva mă întreba dacă sunt bine, răspundeam automat da. Nu pentru că era adevărat, ci pentru că mi se părea că oamenii nu vor să audă altceva”.

La 27 de ani, Andrei avea un cerc social larg, dar nicio persoană în care să aibă cu adevărat încredere. Își construise relațiile ca niște punți suspendate: destul de aproape pentru a părea conectate, dar niciodată suficient de solide încât cineva să pășească pe ele cu adevărat.

Până într-o zi, când cineva a rămas.

„Nu era nimic special la ea, decât că, de fiecare dată când mă retrăgeam, ea nu pleca. Nu insista, dar nici nu se îndepărta. A fost primul om care mi-a arătat că încrederea nu se cere, ci se construiește, că nu toți oamenii care bat la ușa ta vor să distrugă ceva”.

Astăzi, Andrei încă mai are momente în care reflexul de a ridica ziduri revine. Dar, pentru prima dată, alege să le lase jos.

 „Încrederea este un act de curaj”

 Psihologii spun că frica de a avea din nou încredere este firească. Este un mecanism de protecție al minții, o amintire a suferinței prin care am trecut. Dar încrederea nu înseamnă absența fricii – înseamnă a merge mai departe în ciuda ei.

„Oamenii cred că trebuie să aibă certitudinea că nu vor mai fi răniți pentru a avea încredere din nou. Dar asta nu e posibil. Încrederea este un risc. Un salt în necunoscut. Un act de curaj”, explică psihoterapeuta Ana Ilieș.

„Începem să avem din nou încredere atunci când înțelegem că nu suntem definiți de rănile noastre. Că ceea ce ni s-a întâmplat nu este ceea ce suntem. Și că fiecare persoană nouă pe care o întâlnim merită să nu fie judecată prin prisma trecutului nostru”.

 „Zidurile ne protejează, dar și ne închid”

Cândva, am construit zidurile pentru a ne proteja. Ne-au ținut la adăpost de suferință, de dezamăgire, de trădare. Dar, în timp, au început să ne țină și departe de iubire, de conexiune, de lumină.

A învăța să ai încredere din nou nu înseamnă să dărâmi totul dintr-odată. Poate că unele ziduri trebuie să rămână, pentru că ne oferă limite sănătoase. Dar altele... altele pot avea ferestre.

Ferestre prin care să vedem dincolo de temerile noastre. Prin care să lăsăm oamenii să ne cunoască. Prin care să simțim, din nou, că suntem vii.

Pentru că, în cele din urmă, viața nu se trăiește între ziduri, ci dincolo de ele.

 Maura ANGHEL