În Săptămâna Patimilor dăm piept cu propriile slăbiciuni

 Mătuşa Anica s-a trezit înainte ca năzdrăvanul cocoş să-i dea de ştire că mai are multă treabă şi nu-i vreme de odihnă. S-a zorit din aşternut, şi-a aşezat în oglindă baticul cu bujori şi a ieşit iute în cerdac. Costică, vrednicul pintenat cu pene albăstrui, se foia de zor pe lângă orătănii, ca un general mândru de ortacii lui, şi tot dădea să cânte în pragul casei. „Semn de musafiri”, a zâmbit mătuşa, care s-a îndreptat spre bucătăria cu bunătăţile pregătite pentru feciorii pe care-i aştepta spre seară. Prin ferestruică, a mai trimis o ocheadă către Uncheşu' Bucur, care se prefăcea că mai moţăie, bucuros că în sfârşit va urmări în tihnă „jurnalul” de dimineaţă. Aşa face ori de câte ori vin sărbătorile, că tare-i mai plac!

 „Săptămâna Patimilor, ultima care încheie Postul Paştelui, este plină de semnificaţii pentru credincioşi”, turuie de zor un reporter tânăr, iar Uncheşu' Bucur clatină din cap. Da, el le ştie, la fel şi tradiţiile care însoţesc această perioadă, dar oare tinerelul le-o fi aflat?

Se spune că în Săptămâna Patimilor dăm piept cu propriile slăbiciuni şi nevoi şi este bine să ne ascultăm sufletul ca să ne înţelegem mai bine. Marţea din această săptămână se numeşte şi Marţea Seacă, iar femeile de la sate o respectă ştiind că altfel vor suferi de dureri de cap tot anul şi va seca laptele vacilor. În Miercurea Paştelui se adună cenuşa din sobă, care se va împrăştia apoi peste câmpuri pentru holde bogate. În Joia Mare, a Patimilor sau Joia Neagră, se spune că se întorc morţii pe la casele lor, unde stau până în Duminica Mare. Nu se spală rufe şi nu se pun cloşti decât dacă gospodinele vor să aibă doar cocoşi în poiată. Tradiţia spune că în această zi este bine să se planteze un pom, treabă care revine bărbaţilor. Femeile oricum sunt ocupate pe la cuhnii – fac cozonaci şi vopsesc ouă, iar seara, toată suflarea aşezării merge la Denia cea Mare. Din cimitire se ridică suluri de fum de tămâie, adus ca ofrandă în amintirea celor care petrec Paştele În Ceruri. „Aşa era pe vremea copilăriei mele”, a clătinat din cap Uncheşu', bucuros că tradiţia încă se mai păstrează în multe sate.

În Vinerea Mare sau Vinerea Scumpă nu se coace şi nu se seamănă nimic. Se spune că dacă plouă în această zi, anul va fi bogat, însă perioada dintre Paşte şi Rusalii va fi una umedă.

Sâmbăta Mare este preferata Uncheşului Bucur, fiindcă e ziua când se coace pasca la care Mătuşa Anica trebăluieşte de zor. Şi mai ştie că este singura zi din an în care femeia are voie să-şi bată bărbatul, iar Anica nu-l iartă niciodată. Îl şfichiuie, dar cu vorba domoală, cu care îl roagă să arunce un ochi la scrânciob.

 Leagănul cu dragoste

 Mare poveste şi cu scrânciobul ăsta! L-a croit demult, pe când feciorii lui erau mici. Tradiţia cerea ca în zilele de Paşte copiii să se legene în scrânciob şi fiecare gospodar rostuia câte unul în curtea casei. Un altul mare se ridica în centrul satului, pentru tineri. Aşa a cunoscut-o pe Anica, la scrânciob, într-un zbor în care i-a furat prima sărutare. De fapt, o zărise el mai demult, în timp ce lucra, ca şi acum, la închistrit ouă, dar nu ştia cum să intre cu ea în vorbă. Noroc de scrânciob şi de ouăle vopsite! „Cum le fac? Ai uitat? Păi, cu ceară albă, frunze de pătrunjel, cât mai mari şi mai frumoase. Fierb cojile de ceapă într-un vas, pentru culoarea roşie, iar în altul frunze de spanac pentru culoarea verde ca să arate frumos pe masă. Apoi se pictează ouăle cu ceară şi se pun în vopsea”, i-a reamintit mătuşa vechea reţetă. Pe fiecare ou se fac modele diferite cu ceară, iar bătrânii au scris acum numele nepoţilor, „ca să ştie care-i ou de Paşte şi care-i ou cu surprize, Kinder îi zice”.

 Păscăriţa cu merinde

 În Sâmbăta Mare se trebăluieşte de zor pe la cuhnii şi se pune la punct masa de Paşte. „Borş de miel cu leuştean, drob moale cu verdeţuri, friptură de miel, sarmale. Ouă roşii, cozonac şi pască”, a numărat pe degete bunătăţile cu care Mătuşa Anica îşi va primi musafirii. Şi musai pâine albă, coaptă în cuptorul mare, de care nu este la magazinele mari de la oraş. Din fiecare va pune câte oleacă şi în coşul cu merinde, păscăriţa, aşa cum i se mai spune, în care se pun de toate, de la ierburi de leac până la bunătăţi, pe care le va sfinţi preotul după slujba de Înviere. În păscăriţă va aduce acasă şi anafura pe care o va împărţi la toţi oaspeţii care vor sta în jurul mesei de Paşte.

 Potrivit tradiţiei, primul care a ciocnit oul roşu a fost Uncheşu' Bucur. El este cel mai vârstnic. A urmat Mătuşa Anica apoi feciorii şi nepoţii. Oul lui Prâslea a rămas întreg şi-l vor păstra până la următoarea sărbătoare pascală. Pe seama oului roşu şi făţos, îşi vor da cu părerea asupra anului ce va urma – dacă este întreg, anul va fi unul mănos. Dacă, vor trage nădejde că va fi mai bine...

Maura ANGHEL