Mâinile care ating suflete. Când bunătatea devine destin pentru mulți ieșeni
Dimensiune font:
* trăim timpuri în care atingerea a devenit un act de curaj, oamenii se tem să se apropie, să își ofere unii altora fragmente de căldură, dar poate că tocmai aici stă magia: în curajul de a ne arăta umanitatea * bunătatea nu are nevoie de justificări, nu cere aplauze, nu cere recunoștință * o mână întinsă poate schimba o zi, un destin, o viață * mâinile care vindecă sunt acelea care îndrăznesc să atingă
Se spune că mâinile sunt ferestre ale sufletului, că în podul palmei se ascunde toată viața unui om: iubirile trăite, furtunile îndurate, poveștile scrise în riduri fine sau în urme adânci. Unele mâini mângâie, altele alină, unele împletesc tăcerea în fire calde de compasiune, altele șterg lacrimi fără să ceară nimic în schimb. Mâinile care vindecă nu sunt întotdeauna ale unui medic sau ale unui terapeut. Uneori, sunt ale unui necunoscut, ale unui prieten tăcut, ale unui străin care, fără să știe, schimbă o viață cu un gest mărunt.
„Într-o zi, cineva mi-a ținut mâna, și lumea a devenit mai ușoară”
Ana își amintește exact ziua în care a simțit că totul s-a destrămat. Plecase de la spital cu un diagnostic greu și un gol în stomac, iar orașul i se părea un decor lipsit de aer. Mergea fără direcție, pierdută printre pași grăbiți și fețe indiferente, când, dintr-o dată, s-a trezit că se împiedică. Genunchii i-au cedat, iar sacoșa de cumpărături i s-a împrăștiat pe trotuar. Înainte să apuce să își adune lucrurile, o mână caldă s-a așezat pe a ei. O femeie în vârstă, cu părul prins într-un coc ordonat, i-a strâns
Când mâinile tac, dar spun totul
Există gesturi care nu au nevoie de cuvinte. O cană cu ceai cald oferită unui om care tremură. O
Ionuț lucrează ca pompier și a văzut mai multe lacrimi decât ar putea povesti. Cel mai greu moment nu e când intră în foc, ci când trebuie să le spună oamenilor că nu mai pot face nimic. „Într-o seară, am ajuns la un accident. O femeie își pierduse soțul, iar ea stătea în mijlocul drumului, fără să scoată un sunet. Am vrut să-i spun ceva, dar ce poți spune într-un astfel de moment?”, a clătinat bărbatul din cap.
În schimb, s-a așezat lângă ea, fără să spună nimic. I-a întins o sticlă cu apă și și-a așezat
„A stat minute bune lângă mine fără să vorbească. Dar n-a mai fost singură”, a zâmbit Ionuț unei amintiri căreia i-a făcut o reverență. Uneori, bunătatea nu înseamnă să ai soluții. Înseamnă să rămâi.
„Mâinile ei miroseau a scorțișoară și răbdare”
Pentru Ioana, bunătatea are miros. Miros de aluat cald, de vanilie și scorțișoară, de dimineți în care soarele intră leneș prin perdele. „Bunica mea m-a crescut cu mâinile ei. Mâini care frământau pâine, care împleteau codițe, care îmi mângâiau fruntea când aveam febră”, a spus Ioana. Când bătrâna a murit, Ioana s-a simțit pierdută. Era prima dată când nu mai avea pe cineva care să-i spună că totul va fi bine. „Apoi, într-o zi, mi-am adus aminte cum mă învăța să fac cozonac. Și, pentru prima dată după mult timp, am început să frământ aluatul, așa cum o făcea ea. Am simțit că era acolo, în mișcarea mâinilor mele. În felul în care aluatul devenea elastic sub degete”, a continuat femeia. Astăzi, Ioana coace prăjituri pentru copiii dintr-un orfelinat. De fiecare dată când frământă, se gândește că mâinile ei, așa cum erau cândva cele ale bunicii, pot aduce liniște și siguranță unor suflete care au nevoie de ele. Bunătatea se transmite prin mâini. De la o generație la alta. De la o inimă la alta.
„Am strâns mâna tatălui meu pentru prima dată în viață”
Sebastian și-a petrecut tinerețea într-un război rece cu tatăl său. Distanța dintre ei nu era doar fizică, ci și tăioasă, invizibilă, formată din ani de tăcere și resentimente: „Nu ne-am spus niciodată te iubesc. Nici măcar nu ne-am atins. Între noi exista doar un zid”. Când tatăl său a fost internat în spital, doctorii i-au spus că mai are câteva zile. În ultima noapte, Sebastian a rămas lângă el, fără să știe ce să facă, ce să spună.
„Atunci, instinctiv, i-am luat mâna. Era rece, uscată, dar nu s-a retras. Am simțit cum degetele lui s-au închis, ușor, peste ale mele”. A fost prima și ultima oară când și-au atins mâinile. Într-un singur gest, toate cuvintele pe care nu și le spuseseră vreodată au fost acolo, în strângerea aceea tăcută.
„A fost suficient. Am știut că mă iertase. Că mă iubea. Și că eu îl iertasem și îl iubeam”. Uneori, zidurile dintre oameni se dărâmă într-o singură atingere.
Bunătatea nu are nevoie de cuvinte
Într-un oraș agitat, plin de oameni care trec unii pe lângă alții fără să se vadă, există mâini care schimbă vieți.
Sunt mâinile asistentei care ține de mână un pacient speriat înainte de o operație. Sunt mâinile bunicii care netezesc părul nepotului înainte de culcare. Sunt mâinile unui străin care îți întind o umbrelă când plouă. Sunt mâinile unui prieten care te strâng, fără să spună nimic, când simt că ai nevoie de asta.
Nu avem nevoie de gesturi mărețe pentru a schimba lumea. Avem nevoie doar de mai multe mâini care să se caute, să se întâlnească, să își vorbească fără cuvinte.
Pentru că, în cele din urmă, bunătatea nu se măsoară în lucruri grandioase. Ci în momente mici, sincere, care ating sufletul. Și care, poate, vindecă.
Maura ANGHEL
Sunt mâini care creează și mâini care distrug. Mâini care mângâie, care țin strâns alte mâini, care ridică și susțin. Unele sunt delicate, cu degete subțiri și piele moale, altele puternice, brăzdate de timp, de muncă, de povești nespuse. Toate poartă urmele vieții, iar unele dintre ele au darul de a schimba destine.
Nu prin magie. Nu prin gesturi grandioase. Ci printr-o atingere, o dăruire, o simplă prezență. Pentru că uneori, un gest făcut la momentul potrivit poate rescrie o poveste.
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau