Adrian Severin: Noi cu cine votam?

Problemele esențiale pentru viața românilor europeni sau a europenilor români nu trebuiau aduse în atenția acestora, iar partidele românești care nu sunt nici pro-europene nici pro-românești, ci pro-globaliste și pro-oligarhice, nu trebuiau puse în situația de a da răspunsuri care să deștepte electoratul român determinându-l să le refuze încrederea.

În același timp, dincolo de calculele electorale, acordul dat PSD și PNL de a prezenta o listă comună a urmărit tocmai să anuleze orice duel electoral din care să iasă la suprafață adevărul în legătură cu ceea ce a ajuns să fie în realitate UE, la modul în care funcționează ea și la prăpastia istorică spre care ne împinge. Confruntarea ar fi fost oricum una artificială sau epidermică întrucât ambele partide nu sunt decât lachei ai unor interese oligarhice ostile oricărei agende democratice sau naționale românești.

Dar dacă nu le putem vota pe acestea, pe cine putem vota în alegerile europene?

1. În afară de pseudo-partidele PSD și PNL, două grupări globalist-oportuniste care visează să ajungă „partid-stat”, așa cum gândacul românesc visează să ajungă gândac de Colorado, primul nici social nici democrat, iar al doilea nici național nici liberal, există în cursă și partidele anti-sistem (este vorba despre sistemul democratic) care și-au asumat ideologia „woke”. Acesta este un cuvânt care provine din argoul englezei afro-americane (rădăcina sa ar fi verbul „to wake”, „a trezi”) și înseamnă ceva de genul „a rămâne vigilent pentru a sesiza prejudecățile și inechitățile sistemice, precum și a se manifesta activ împotriva lor” (este vorba, în special, despre inegalitatea socială, discriminarea rasială, sexism și refuzul drepturilor lgtbq). Combaterea acestor prejudecăți și inechități, adânc înrădăcinate în cultura națională și universală rezultată din evoluția istorică a comunităților umane, ar presupune, în viziunea woke, distrugerea a tot ceea ce este tradiție culturală (cancel culture / moartea culturii), inclusiv a amintirii cu privire la trecutul istoric, astfel încât pe terenul cultural viran rămas, pe care nici unul din vechile adevăruri (inclusiv cele privind ordinea naturală a lucrurilor) nu mai contează (iată „post-adevărul”), să poată fi edificată o „nouă normalitate” (adică, raportat la ceea ce este astăzi normal, o anormalitate).

În România, deși se revendică de la dreapta, acestea sunt partide cu adevărat extremiste ale unei stângi neo-bolșevice, anarhist-pseudo progresiste, care nu au cum fi votate. Iată răul cel mai mare al cărui avans trebuie oprit, chiar dacă printre membrii USR, REPER sau Forței dreptei se găsesc, desigur, așa cum este firesc, cu titlu de excepție, și oameni de ispravă. Când o jumătate de prună este viermănoasă arunci și partea bună.

Dintre partidele românești care au reușit, în condițiile unei legislații electorale cel puțin ciudate, să se prezinte pe buletinele de vot ale pseudo-alegerilor europene, AUR este partidul cu discursul cel mai opus derapajului hegemonist și oligarhic al UE.

Din punctul meu de vedere, cele mai multe adjective care i s-au atribuit acestui partid sunt incorecte. AUR nu este un partid extremist. Nu este nici partid de stânga, ci, mai degrabă de dreapta. Nu este nici „suveranist” (suveranismul nu se opune federalismului în cazul proiectului european originar), ci național-populist.

Desigur, național-populismul AUR nu poate fi salutat. Totuși… Dacă acest național-populism nu are cum opri marșul oligarhiei transnaționale europene spre un nou imperialism la nivel continental, măcar îl poate frâna și eventual îi poate impune anumite compromisuri; iar aceasta nu direct, ci întărind puterea de vot a grupului euro-sceptic din Parlamentul European, simultan cu reducerea puterii de vot a celorlalte grupuri care, așa cum am subliniat, nu mai sunt pro-europene și nici federaliste, ci anti-democratice și anti-naționale, oligarho-file și globaliste.

Nu se poate conta că europarlamentarii AUR au priceperea sau caracterul necesare pentru a face vreun serviciu României sau viziunii românești (dacă există) asupra organizării și funcționării UE ca uniune de state-națiune și cetățeni, dar ei vor putea contribui, din interiorul grupului euro-sceptic sau anti-federalist al Parlamentului European, la descurajarea și limitarea elanului celor care merg împotriva intereselor și proiectelor noastre europene. Astfel românii vor putea, dacă nu promova binele, să evite răul cel mai mare punând un rău în contraponderea altuia. Relativizarea răului prin punerea în echilibru a purtătorilor lui, este singura speranță pentru evitarea răului absolut.

2. Raționamentul funcționează, mutatis mutandis, și în cazul alegerilor locale, comasate cu cele europene.

În acest caz, trebuie pornit de la identificarea persoanelor fizice care în calitate de candidați la funcția de primar oferă cele mai convingătoare indicii de calitate. Nu contează partidul în numele căruia candidează, cu excepția celor aflați sub semnul partidelor neo-bolșevice, anarhist-pseudo progresiste. Cele din urmă se cere a fi ținute cât mai departe de sfera puterii politice.

După stabilirea opțiunii pentru un anumit primar, votul pentru consilierii locali se cere a fi dat altor partide decât cele din care primarul face parte. Nu pot fi puse toate ouăle puterii într-un singur coș. Concentrarea puterii în mâinile unui singur jucător politic înseamnă concentrarea corupției în aceeași mână; acolo unde este toată puterea va fi și toată corupția. Și în acest caz, partidele neo-bolșevice, anarhist-pseudo progresiste trebuie să rămână în afară. Ascensiunea lor trebuie oprită cu orice chip.

La aceste gânduri se adaugă două avertismente și anume: i. întrucât cei mai mulți și mai disciplinați alegători sunt cei seduși de egalitarismul pseudo-progresist al partidelor neo-bolșevice, cetățenii care nu participă la vot, îi lasă pe aceștia să decidă în numele lor; ii. dacă unii dintre alegători, nici ținându-se de nas, nu pot pune ștampila pe însemnul unui singur partid, decât să își exprime implicit protestul stând acasă, mai bine o fac explicit, ștampilând rubricile mai multor partide. Să nu cedăm altora dreptul nostru de a vota (atât cât el ne va mai fi lăsat, fie și numai de formă) și să nu le lăsăm prin absența de la vot, celor împotriva cărora vrem să protestăm, posibilitatea de a pune refuzul de a vota pe seama lenei noastre.

Când dreptul de a alege se reduce la un simplu ritual, nimeni nu mai poate spera la promovarea prin alegeri a unor idealuri. Tot ce se poate face este să fie adoptate tactici de vot care fragmentând puterea să nu îngăduie celor de rele intenții să își bată joc cu totul de idealurile alegătorului. Dă-ne doamne înțelepciunea pentru a o face!”, scrie Severin.