7% dintre copiii și adolescenții cu psoriazis dezvoltă depresie

Un diagnostic dermatologic aparent „doar al pielii” poate avea implicații mult mai profunde decât lasă să se vadă. Potrivit studiilor recente, aproximativ 7% dintre copiii și adolescenții diagnosticați cu psoriazis dezvoltă depresie, o cifră care ar trebui să atragă atenția nu doar a specialiștilor din domeniul sănătății, ci și a părinților, profesorilor și societății în ansamblu.

Psoriazisul este o afecțiune inflamatorie cronică a pielii, care poate apărea la orice vârstă, inclusiv în copilărie. Manifestările cutanate – plăci roșii, scuame groase, mâncărimi sau disconfort local – sunt adesea evidente, dar ceea ce rămâne ascuns privirii este impactul emoțional al bolii. În cazul copiilor și adolescenților, perioada în care imaginea de sine este în plină formare, psoriazisul poate deveni o sursă constantă de rușine, retragere socială și anxietate.

Confruntarea zilnică cu privirile curioase sau răutăcioase ale celor din jur, evitarea activităților fizice din cauza leziunilor vizibile, sau izolarea emoțională provocată de ideea că „sunt diferit” – toate acestea pot contribui la instalarea treptată a unor simptome depresive. Studiile arată că adolescenții cu psoriazis au un risc mai mare de a-și pierde încrederea în sine, de a experimenta stări de tristețe prelungită și chiar de a dezvolta gânduri negative despre propriul viitor.

Psoriazisul nu doare doar la suprafață. Copiii nu au întotdeauna vocabularul necesar pentru a exprima durerea emoțională, dar o pot trăi intens. Modificări ale comportamentului, retragerea din cercul de prieteni, performanțe școlare în scădere sau plângeri frecvente legate de oboseală și lipsă de energie pot fi semnale că dincolo de piele, suferința este mai profundă.

Este esențial ca psoriazisul la vârste fragede să fie tratat într-un cadru multidisciplinar – dermatologic, psihologic și social. Medicul dermatolog poate interveni pentru ameliorarea simptomelor fizice, dar colaborarea cu un psiholog specializat în lucrul cu copiii este la fel de importantă. Sprijinul emoțional, consilierea individuală sau de grup, dar și implicarea familiei în procesul de înțelegere a bolii pot face diferența între un copil care suferă în tăcere și unul care reușește să-și construiască reziliența.

Nicoleta ZANCU