"Eram injectată, tunsă cheală și băgată în beci". Mărturii cutremurătoare despre viaţa din centre rezidenţiale și spitale de psihiatrie

p>Aproape 30 de mii de români sunt invizibili pentru statul român. Vorbim de persoanele cu dizabilităţi intelectuale sau psihice care îşi trăiesc viaţa în centre rezidenţiale si spitale de psihiatrie. Este lumea nevăzută, neştiută şi greu de privit, o lume a suferinței. Sunt oameni condamnaţi pe viaţă, la care nimeni nu se mai uită din momentul în care ajung acolo, deşi o parte dintre ei pot fi ajutați să aibă o viaţă demnă în societate. Deși târziu, România are legi prin care aceste persoane pot fi reevalute, dar nu sunt aplicate. Vedeți la „Pacient în România” cum tratează statul persoanele cu dizabilităţi. Vă avertizăm că urmează informaţii care vă pot afecta emoţional.

Marian, fost beneficiar de servicii rezidențiale: Am ajuns în centru în 1996, la vârsta de 27-28 de ani... o perioada am stat un an la Bălăceanca, unde m-am pensionat. Am încercat să supraviețuiesc acolo, trebuia să mă adaptez, am încercat să mă adaptez ca să supraviețuiesc. Mulți au clacat acolo...

Aşa începe povestea lui Marian care acum are 54 de ani. Din ultimul centru rezidenţial a plecat pentru că a fost desfiinţat. Toţi cei de la centrul respectiv au fost duși într-o noapte cu ambulanţele la alte centre, fără măcar să ştie unde, fără să-i întrebe cineva dacă sunt de acord.

Marian: Nu am știut decât cu o seară înainte. Când m-am dus să întreb, eu unde plec, pentru că se închide centrul ăsta. Chiar ultimul am plecat.

Marian nu mai decide asupra vieţii lui de 25 de ani. Se numeşte moarte civilă, adică nu mai ai niciun drept de decizie. Este şi motivul pentru care acum îi protejăm identitatea, deşi el este de acord să apară public. Tutorele lui este mama, care nu e de acord ca el să aibă o viaţă cu mai multe libertăţi, deși cu ajutor medical, bărbatul a reușit să se integreze în societate. De un an, locuiește într-o casă din Giurgiu, pusă la dispoziție de un ONG și luptă în instanţă pentru a-şi câştiga dreptul la viaţă.

Marian: Lumea s-a schimbat în 25 de ani, vă dați seama. Eu am lăsat lumea pe stradă cu Daciile alea care erau pe vremea lui Ceaușescu, și acum mașini străine. Mă uitam așa.... sunt în altă țară? Nu, e România, dar a trecut mult timp, oamenii s-au schimbat, locurile s-au schimbat.

Vasile Saulea, coordonator servicii sociale Giurgiu: Pot să spun că este 100% autonom, noi nu trebuie să stăm după el... Mai sunt, poate la gătit are nevoie de îndrumare, sfaturi, pentru că nu a făcut asta aproape niciodată, în ultimii 25 de ani nu a făcut asta. Dar cu indicații se descurcă în orice fel de situații.

Ca Marian, sub interdicție judecătorească, mai sunt 90 de mii de persoane. Câteva mii stau în centre rezidenţiale şi spitale de psihiatrie. De restul, statul nu știe concret: ce vârste au, cine le este tutore și mai ales de ce au nevoie. Potrivit legii, toate aceste decizii trebuie reexaminate până în 2025, deoarece punerea sub interdicție pe viață a fost declarată neconstituțională în 2020. Măsurile nu pot fi impuse de instanță pe o perioadă mai mare de 5 ani, dar pentru asta toate pesoanele aflate în această situație trebuie reevaluate psihiatric. Procedura costă până la o mie de euro și nu e decontată de stat.

Eli nu se află sub interdicție judecătoarescă, poate decide pentru ea, ceea ce a și făcut. Avea 7 săptămâni când a fost abandonată de mamă într-un centrul rezidențial. A trecut prin 8 astfel de instituții și în cele din urmă a fugit. Mărturiile ei sunt cutremurătoare.

Elisabeta Moldovan: Pedepsele erau crude, eram injectată, tunsă cheală și băgată într-un beci. Nu mai suportam regimul care era în instituție, condițiile erau tot mai crude, mâncarea era cu porția, dacă cereai o porție de mâncare nu ți-o dădea și trebuia să faci o criză ca să-ți iei acea mâncare. Trebuie să urli, să plângi, să te tai, să spargi un geam, să te mutilezi singură, sau să sari la bătaie la anagajatul respectiv care nu îți dădea mâncarea.

Şi acum, în aceste centre sau spitale de psihiatrie, ies la iveală cazuri de tratamente dure la care sunt supuși pacienții. Un exemplu este cel al unui bărbat bătut de infirmier la Spitalul de Psihiatrie Socola. Bărbatul este cercetat de comisia de disciplină, dar este dechisă o anchetă și de către poliție.

Medicii spun că nu s-ar ajunge la astfel de situații dacă acești pacienți ar fi ajutați să se trateze. Managerii spitalelor de psihiatrie recunosc că actul medical este deficitar.

Victor Idriceanu, manager Spitalul de Psihiatrie „Pădurenu Grajduri: Calitatea vieții și calitatea actului medical au de suferit. Personalul medical este sub limită.

În aceste centre sunt însă peste aproape 17 mii de oameni care ar putea să aibă o viaţă mai bună, dacă statul le-ar reevalua starea de sănătate şi i-ar ajuta să se integree în societate, dar acest lucru încă nu se întâmplă. O lege care obligă autorităţile, prin direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, să facă acest lucru a apărut abia la începutul acestui an.

Pentru a supraveghea respectarea drepturilor acestor oameni, statul a înfiinţat Consiliul de Monitorizare, o instituție sub control parlamentar. Există şi ONG uri care au câştigat la CEDO procese pentru drepturile celor din instituţiile de stat. Unul din ele este centrul de Resurse Juridice, care de curând a rămas fără dreptul de a mai intra în aceste centre, după ce Ministerul Muncii a decis să rupă protocolul, pe motiv că sesizările au ajuns mai întâi în presă, și apoi la instituțiile din subordinea ministerului.

Georgiana Pascu, manager de proiect CRJ: Spre deosebire de alte țări, România continuă să ascundă aceste evenimente. Într o instituție privativă de libertate pentru persoane cu dizabilități intelectuale și psihosociale pot să apară abuzuri, aceste persoane nu se pot apăra singure, pentru că fie nu au acces la telefon, mail, plic, timbru, fie nu conștientizează abuzul, fie au reprezentant, tutore, un angajat al sistemului public care evident nu va sesiza nici un abuz.

România şi-a asumat în faţa Comisiei Europene, odată cu semnarea PNRR, ca până în 2026, 10% din totalul persoanelor instituţionalizate în centre rezidenţiale să fie integrate în comunitate. În România, sunt 480 de astfel de instituţii, în care traiesc 17 mii de persoane cu dizabilităţi.

Emanuel Botnariu, preşedintele Consiliului de Monitorizare: Eu zic că e posibil, dar dacă mergem în ritmul în care mergem acum, nu prea e posibil. Pentru că este păcat ca în aceste centre să existe copii și tineri care nu fac nimic, rămân dependenți de acest sistem. Nu au studii, nu au nimic.

România a fost condamnată la CEDO în zeci de dosare pentru condiţii inumane şi degradante, bătăi, dar şi pentru decese suspecte în spitalele de psihiatrie. Anual, în România mor în medie 1.500-2.000 de oameni în centrele rezidențiale de asistență socială și în spitalele de psihiatrie.