Povestea pubelelor. Deșeurile care trădează clasa socială, educația și viitorul Iașului

 * în orașul celor șapte coline, pubelele sunt mai mult decât recipiente pentru resturi * aceste recipiente devin, involuntar, jurnale de cartier, arhive ale cotidianului domestic * ce aruncăm, cum aruncăm și în ce amestec o facem ne trădează stilul de viață, educația, nivelul de trai și, poate cel mai grav, atitudinea față de viitor

La prima vedere, pubelele cartierelor ieșene nu spun nimic. Sunt doar niște bidoane triste, pline, pe care le ocolești cu nasul strâns și pașii grăbiți. Dar dacă te oprești o clipă, dacă îți învingi repulsia și privești cu ochi de arheolog al prezentului, gunoaiele orașului încep să vorbească. Și nu oricum, ci despre noi, despre obiceiurile noastre, despre educația pe care o pretindem și nepăsarea pe care o practicăm.

 Cartierele rezidențiale - consumul sigilat, deșeul aspirat

În complexele rezidențiale, deșeurile sunt aproape sterilizate. Pungi alese, sortate pe tipuri de plastic, ambalaje curate, deseori pliate cu grijă. Multe resturi de la produse bio, etichete în engleză, ambalaje din magazine de nișă. În spatele acestor saci de gunoi e o poveste a unei clase mijlocii digitalizate, corporatiste, cu aplicații de compostare pe telefon, dar cu un consum supradimensionat. Se reciclează, dar se consumă mult. Multe dintre produse par deschise o dată și apoi uitate. E paradoxul ecologistului grăbit: ambalajele sunt alese cu grijă, dar în cantitate mare. Refuzul plasticului e strigat în social media, dar în pubelă ajunge zilnic măcar o pungă cu câte un cartof dulce uitat în frigider .

  Povestea gunoiului de tranziție

 Tătărașiul este cartierul cu sufletul împărțit între trecut și prezent. Aici găsești gunoaie care vorbesc în dialecte diverse: de la bonurile vechi de la Profi, până la cutii de la Glovo și resturi de shaworma învelite în șervețele parfumate. Sortarea există, dar e superficială. Mulți locuitori nu au înțeles sau nu sunt interesați de regulile colectării selective. Pungi de plastic conțin atât coji de portocală, cât și doze de bere sau ambalaje de chipsuri. Totul miroase a tranziție. Nu doar fizic, ci simbolic. Gunoiul din Tătărași aparține pensionarilor, celor care aspiră la statut, dar sunt prinși între economii și tentațiile fast-fashion. Multe resturi de la magazine de tip discount, dar și ambalaje de produse scumpe cumpărate rar, cu sacrificii. Educația ecologică e prezentă, dar nu e asumată. Oamenii știu că „trebuie”, dar nu știu exact „cum” sau „de ce”. E vorba de o cultură a economiei domestice, transmisă din mamă-n fiică.

  Sărăcie și nepăsare

 La periferie, pubela e o gură larg deschisă spre realitate. Nimic nu e ascuns, totul e la vedere: haine vechi, scutece folosite, PET-uri turtite, resturi de mâncare aruncate direct, fără sortare, fără ezitare. Colectarea selectivă e aproape inexistentă. Tomberoanele sunt suprapline, iar lângă ele se adună săptămânal mobilă veche, saltele rupte. Gunoiul din Bularga vorbește despre sărăcie, dar și despre resemnare. Despre supraviețuire, nu sustenabilitate. Aici, oamenii aruncă totul fără să se gândească la reciclare, pentru că reciclarea nu e o prioritate când te lupți cu factura la încălzire. Și totuși, există și aici o formă de „reciclare” informală: oamenii își pasează între ei haine, mobila circulă din apartament în apartament, iar colectorii de PET-uri fac treaba statului.

Iașul, ca orice oraș în expansiune, trăiește în bule de consum și în iluzii ecologice. Unii cred că dacă aruncă deșeurile în pungi colorate au salvat planeta. Alții nu mai cred în nicio salvare. Dar nicio pubelă nu minte. Deșeurile vorbesc cu voce tare despre cine suntem, cât risipim, cât ne pasă de mediu. Arheologia domestică nu e despre trecut, ci despre urmele pe care le lăsăm azi. Iar în Iași, sub capacul fiecărui tomberon, nu e doar gunoi. E o oglindă. Deșeurile nu mint. Ele spun povestea unor comunități care, deși trăiesc la câteva minute distanță, respiră lumi diferite. Iașul are pubele, dar nu are încă o cultură coerentă a gestului responsabil.

Clara DIMA