„Din păcate, România este o țară în care viziunea misogină este predominantă. Abordarea asta retrogradă vine din educație”
Dimensiune font:
Dialog cu teatrologul Oltița Cîntec, directorul artistic al Teatrului „Luceafărul”
-
- Martie este, prin excelență, o lună dedicată femeilor. Ești de acord cu acest concept? Pare cumva limitativ...
- Nevoia de sărbătoare ține de identitatea umanului, deci nu e deloc rău să avem o lună dedicată, de fapt un început de lună dedicat femeilor. Nu e deloc întâmplătoare această asociere a feminității cu renașterea naturii la debut de primăvară calendaristică. E un fel de omagiu adus capacității noastre biologice de a perpetua viața, însă ar trebui ca femeile să se bucure de atenție pe tot parcursul anului, în fiecare zi. De ce? Pentru că partea feminină a lumii contribuie din foarte multe unghiuri la binele și la echilibrul umanității, iar afecțiunea adevărată nu e cea care se afișează ostentativ, exclusiv în anumite zile, ci aceea continuă. Și mai ales prin fapte și prin atitudini, nu doar prin declarații verbale.
- Statisticile arată că, de fapt, în ciuda formulelor laudative, femeile nu sunt chiar „prințese”, ba dimpotrivă. Te-ai simțit vreodată discriminată în lumea ta, Oltița?
- S-ar putea să fi existat circumstanțe de discriminare, dar eu nu le-am receptat în acest fel. Personal, nu cred că mersul lumii e o competiție de gen, care e mai tare, care e mai frumos, care e mai bun. Existența umană se bazează pe complementaritate, iar acest adevăr trebuie înțeles ca atare, nu la nivel generalizat în concluzii ultimative de tipul „genul slab/genul puternic” sau alte tipuri de polarizări similare. Doamnele suportă mai bine durerea, deci nu cred în slăbiciunea noastră. Și, din perspectiva mea, nu mușchii ar trebui să conteze în primul rând. Femeile sunt mai empatice, mai generoase prin natura lor, sunt mai sensibile la binele altora. Firește, există nenumărate excepții și de-o parte și de alta. Nuanțările sunt întotdeauna cele mai potrivite pentru a surprinde realitatea în frumoasa și diversa ei complexitate. La nivel oficial, există încă multe de recuperat în echilibrarea mentalităților. Iar pentru asta, ori de câte ori constatăm o situație nefirească, trebuie să luăm atitudine întrucât doar așa se vor schimba lucrurile. Din păcate, România este o țară în care viziunea misogină este predominantă. Abordarea asta retrogradă vine din educație (da, marea noastră problemă ca societate!), din ce văd copiii și tinerii acasă, în jurul lor. Contextul nu se va schimba de la sine, e nevoie de strategii.
- Și când te-ai simțit ocolită, ce ai făcut?
- Cum ziceam, nu-mi amintesc de vreo situație de acest gen, poate doar în copilărie, când, de exemplu, în anumite jocuri, la alegerea echipelor fetele erau lăsate la urmă. Reacționam verbal, dar mai ales voiam să demonstrez prin joc și rezultate că era greșit să fiu subestimată. Și punctam verbal evidența și la sfârșit. Sunt încă multe domenii unde inechitatea persistă. Inclusiv cel familial. Preponderența familiilor în care soției îi e rezervat locul de menajeră sunt foarte multe, cele mai multe. O familie e un parteneriat, iar diviziunea internă tradițională a atribuțiilor trebuie să se reformeze, să țină pasul cu spiritul vremurilor. Sunt acum femei cu mariaj, cu copii și cu două-trei slujbe. E firesc atunci, în semn de suport afectiv, ca soțul să se implice în treburile casnice și creșterea copiilor. E o formă de exprimare a sentimentelor în acțiune. Un alt domeniu e cel al sporturilor. Fotbalul, în primul rând! Fotbalul feminin e în ascensiune în întreaga lume, dar încă stadioanele sunt mai puțin pline decât la meciurile masculine. Ca să nu mai zicem de limbajul tribunelor când un meci al băieților e arbitrat de e o femeie!
- Cum îți sună acest clișeu prea des folosit - „femeia la cratiță”?
- „Femeia la cratiță” e o expresie greșită din toate punctele de vedere. Statistici internaționale acreditate arată fără dubiu că cei mai rafinați chefs sunt bărbați! Un argument mai solid decât acesta chiar nu văd! În plus, dacă aș fi bărbat, m-aș feri de femeia la cratiță, tigaia, de exemplu, poate deveni un corp contondent redutabil. Glumesc, desigur!
- Ești critic de teatru. Dacă vreodată ai schimba rolul cu cel de actor ce ai vrea să fii? Ce rol ți s-ar potrivi?
- Dacă ar trebui să schimb locurile, ceea ce nu-mi doresc, pentru că fiecare trebuie să facem ceea ce ne pricepem, iar eu nu am calitățile necesare actoriei, atunci mi-a plăcea rolurile secundare sau cele negative. Sunt mai provocatoare, e mult mai dificil să întruchipezi un personaj de rang secund sau unul pe care spectatorii îl vor antipatiza, pentru că e rău. E nevoie de efort creativ, de construcție de personaj, de studierea unor mecanisme psihologice. A juca eroul principal, cu zeci de pagini de text, e o idee mai simplu, interpretul ajunge mai rapid și mai ușor la sufletului privitorilor. Pentru a impune un rol episodic e necesară mai multă muncă, mai multă creativitate, e mai generos ca exersare a meseriei. Tocmai am văzut un spectacol – „Cartoforii”, Teatrul Național din Cluj - cu o actriță super-talentată, Irina Wintze, care a jucat memorabil un personaj lipsit complet de cuvinte, în travesti, fiind singura actriță într-o distribuție integral masculină. Și actorii au jucat bine, dar Irina Wintze i-a eclipsat pe toți. Fără replici, în travesti, făcând și o compoziție de persoană în vârstă. Cu tăceri expresive, cu mobilizarea atenției asupra posturii cocoșate, a ritmului lent de deplasare în scenă, cu mici acțiuni ce comentau semantic narativitatea teatrală, cu felul în care-i urmărea în desfășurare pe purtătorii de vorbe. Impecabilă creație!
- Femeia în culise. Ce este și cum este Oltița Cîntec atunci când nu este critic?
- Hm, m-ai încurcat cu întrebarea asta. Nu-mi dau seama cum sunt și, în general, într-un anumit fel ne credem noi și altfel suntem percepuți de ceilalți. Ah, dar stai, că tu mă întrebi cum sunt acasă, am înțeles! Nu există o linie de demarcație fermă între viața profesională și cea personală, ca timp mă refer. Ele se întrepătrund, pentru că în arta teatrală, în teoria artei teatrale, nu există program de la 9 la 17. Acasă sunt soție, sunt mama foarte iubitoare a Mălinei și a lui Vlad, cele mai bune producții ale mele. Tot ce-au realizat copiii mei e făcut prin forțele lor proprii, nu pentru că „sunt copiii lui…” și trebuie favorizați. Nu cred că scurtăturile sunt utile pe termen lung, chiar dacă într-o durată imediată lasă impresia că rezolvă multe probleme. Nu știu ce să mai așez la autoportretul acesta. Sunt un om normal, care-și vede de-ale lui, muncesc mult, foarte mult, sunt perfecționistă, îmi place ceea ce fac și rezultatele o arată, mă și pricep. Am avut dintotdeauna o curiozitate fără margini. Aristotel zicea că ea, curiozitatea, e sursa principală a cunoașterii. Avea dreptate!
- Primăvara aduce noi începuturi. Ție ce vrei să-ți aducă, Oltița?
- Lista mea de dorințe e foarte scurtă: vreau ca primăvara asta să fie începutul sfârșitului pandemiei. Vreau să stau din nou în sălile de spectacole, vreau la festivaluri, vreau să călătoresc în locurile atât de frumoase pe care ni le oferă lumea în care trăim.
Oltița Cîntec este teatrolog, președintă a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru din România - AICT.RO, conf. univ. dr. la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iaşi, Facultatea de Teatru, director artistic al Teatrului „Luceafărul" Iaşi şi al Festivalului Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iaşi, este căsătorită cu Florin, mama Mălinei și a lui Vlad.
A consemnat Maura ANGHEL
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau