Slugărnicia - Umbra docilității și a interesului personal

Într-un colț de cafenea liniștit, un angajat povestește cu jumătate de zâmbet și o doză de frustrare ascunsă despre colegul care, cu o eleganță calculată, face reverențe invizibile șefului de fiecare dată când îl vede. „Se pricepe să spună exact ce vrea șeful să audă. A devenit expert în asta. Și ghici ce? Prinde mereu ocaziile bune.” O frază care trezește un oftat comun în multe birouri.

Slugarnicia, această dansatoare subtilă între lingușeală și docilitate, își face loc peste tot: în instituții publice, companii private, ba chiar și în cercuri sociale. Este o mască purtată cu o grație aproape teatrală, un compromis al integrității pentru acces la favoare sau protecție.

Unde se ascunde slugarnicia?
Într-un minister aglomerat, unde hârtiile par să alerge între birouri, un funcționar își „îmbracă” tonul de supunere în fața superiorilor. Cu o voce exagerat de respectuoasă și un zâmbet larg, nu lasă loc de îndoială asupra intențiilor sale: „Dacă asta vreți, așa vom face, domnule director! Aveți perfectă dreptate.” Dar colegii săi ridică din sprâncene. Unii sunt exasperați, alții amuzați. „E fascinant să-l vezi cum schimbă tonul în funcție de cine intră în birou,” spune unul dintre ei. „Dar, sincer, reușește să obțină ce vrea.”

În școli, slugarnicia ia forma elevilor care își cultivă o imagine impecabilă în fața profesorilor, dar îi ironizează pe ascuns. În politică, îi vedem pe cei care își croiesc discursurile cu o delicatețe atent calibrată, elogind lideri sau structuri care le pot deschide uși.

E doar un mecanism de supraviețuire?
Sociologii argumentează că slugarnicia este, într-un fel, o reacție naturală la ierarhiile rigide. Într-o cultură în care succesul este legat de aprobarea superiorilor, actul de a spune ce vrea să audă șeful devine o „strategie”. „Oamenii învață rapid că onestitatea brutală poate fi o piedică,” explică un specialist. „În schimb, se adaptează prin lingușeală și conformism.”

Dar acest comportament vine cu un preț. Slugarnicia corodează încrederea în mediile în care se manifestă. Într-o companie, angajații loiali se simt dezavantajați de promovarea celor care joacă acest joc. În sistemele politice, transformă liderii în figuri izolate, înconjurate de ecouri ale propriilor opinii.

Victimele și profitorii
Într-un spital mare din provincie, o asistentă povestește cum colegul ei a ajuns să fie responsabilul pe o secție nouă. „Nu că nu ar fi muncit, dar mai mult a contat cum îi vorbea directorului, nu ce știa să facă.” Ea adaugă, cu o privire obosită: „Ce-i mai trist e că ceilalți care chiar munceau n-au avut nicio șansă.”

Pe de altă parte, slugarnicia este adesea o capcană. Cei care se folosesc de ea se trezesc uneori blocați în rolul de „slujitori” ai celor pe care i-au lingușit, iar respectul autentic al colegilor devine un vis îndepărtat.

Se poate combate?
Slugarnicia nu dispare peste noapte, dar poate fi combătută printr-o cultură a meritocrației și a comunicării deschise. Liderii care valorizează onestitatea și performanța autentică, în detrimentul complianței oarbe, pot reduce acest fenomen.

„Am avut o șefă care ne spunea: Nu mă interesează să fiți de acord cu mine, ci să aveți dreptate! Era greu, dar ne-a învățat să fim sinceri,” spune o angajată dintr-o companie IT. „Într-un astfel de mediu, slugarnicia nu avea loc.”

Concluzie
Slugarnicia rămâne un simptom al societăților unde ierarhiile sunt rigide și recunoașterea meritelor reale este rară. Efectele sale sunt vizibile – de la nedreptăți profesionale la frustrări tăcute. Dar, prin cultivarea unui mediu în care sinceritatea este apreciată, iar lingușirea ignorată, acest fenomen poate fi măcar redus. Până atunci, dansul slugarnicilor va continua să fie o piesă incomodă în teatrul relațiilor interumane. 

Tania DAMIAN