„Sunt încă mulți care fac mișto de tații care se dedică prea mult creșterii copiilor”

 Un spectacol pentru tătici este una dintre propunerile Festivalului Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr, care va începe la Iaşi săptămâna viitoare. Pe agenda evenimentului se află şi spectacolul „Cocoţat pe schele”, în regia lui Robert Bălan, actor şi jurnalist. Am discutat cu Robert despre teatru, despre public, dar şi despre „jobul” de tată.

 

 

- De ce un spectacol pentru tătici? Cum a fost primit de către public spectacolul „Cocoţat pe schele”?

- E un personaj în spectacol care spune la un moment dat: ”și tații trec prin schimbări majore” (odată cu apariția unui copil în viața lor). De la asta am plecat. Totodată, am încercat să vedem cum privește bărbatul această funcție acum când dinamica rolurilor în familie e în schimbare, când tot mai mulți bărbați își asumă rolul de părinte activ. Spectacolul are aceste două componente: pe de o parte e despre schimbările care se produc în viața bărbatului și cum vede el asta, pe de altă parte e și un mic îndemn la implicare. Textul e bazat pe interviuri și pe texte scrise special de cinci scriitori care s-au implicat activ în creșterea copiilor. Și dacă despre mamă, opinia comună (de la psihologi cu renume la țața Veta de pe uliță) e că fără ea nu se poate, despre rolul tatălui părerile sunt încă sunt împărțite. Mama e blamată că nu face aia și aialaltă, că nu se îngrijește doar de copil, că vede de alte treburi. În partea cealaltă sunt încă mulți care fac mișto de tații care se dedică prea mult creșterii copiilor, cum că asta n-ar fi treabă bărbătească. Și fără îmi propun neapărat, spectacolul a ajuns să abordeze tema rolurilor în familie.

 

„Eu sunt Robert Bălan și vă zic niște chestii despre mine”

- Cât de mult din viaţa dvs se regăseşte în spectacol?

- Am stat mult cu copiii (cu cele două fiice ale sale şi ale Elenei Vlădăreanu, o cunoscută poetă – n.r.). Am trecut și prin ce mișto că ei se duc la muncă și eu mă duc în parc” și prin iar în parc? Acum aș vrea să fiu la lucru”. Am și un text destul de mic despre experiența mea, dar nu este un spectacol despre mine. Am lucrat cu materialul pe care l-am strâns în cadrul documentării. Sunt și fragmente cu care pot să mă identific și fragmente cu care nu. Documentarea a fost un fel de demers jurnalistic. E și despre sentimentele alea frumoase care apar odată cu bebe-ul. Am încercat și să duc discuțiile înspre traume, frustări, nerealizări, dar e foarte greu să scoți lucruri de genul acesta de masculi. Cei doi actori alături de care joc în spectacol (Virgil Aioanei și Nicu Rotaru) m-au ajutat foarte mult la transformarea textului, care în forma brută avea aparența unor interviuri seci într-unul teatral. Din păcate, nu am putut să păstrez în spectacol tot textul pe care mi l-a dat fiecare dintre cei cinci scriitori contactați (Vasile Ernu, Robert Șerban, Radu Pavel Gheo, Andrei Doșa, Vasile Ernu) că ar fi durat trei ore. Dar la un moment dat o să scot un volum cu textele lor și altele.

- „Cocoţat pe schele" s-a jucat împreună cu „Habemus bebe”. Cum s-au completat? Care dintre ele a primit mai multe aplauze?

- Nu a fost nici măcar un singur spectator care să fi fost la amândouă unul după altul. Prin urmare, nu am ce să zic.

- Spuneţi deseori că încercaţi să găsiţi forme noi de a face teatru. Care să fie? Cât de receptiv este publicul la astfel de proiecte?

- Eu încerc să fac spectacole care mi-ar plăcea mie dacă aș fi în sală. Mă cam plictisește teatrul ăla cu poveste, personaje, decor, conflict. Convenția asta mi se pare cumva falsă. Mi-am adus aminte, de curând, că și atunci când am făcut spectacol la liceu plecasem tot de la anularea convenției. Sau mai degrabă de la instaurarea unei alte convenții: noi suntem aici în seara asta, în această sală. Eu sunt Robert Bălan și vă zic niște chestii despre mine. Sinceritatea și apropierea de public cred că sunt singurele lucruri care i-au mai rămas specifice teatrului în momentul ăsta. Dacă vreau o poveste din secolul al XIX-lea mai bine fac un film, că acolo nu trebuie să mă fac că fac. Cel mai radical spectacol din acest punct de vedere, „În numele Tatălui”, unde am renunțat la lumini, muzică, acțiuni scenice, aplauze la final, un spectacol în care cei trei actori stau pe scaune între spectatori și nu fac decât să vorbescă o oră și jumătate, este „hitul” meu. A fost selectat în mai toate festivalurile importante din țară, inclusiv la FITPTI . Dar nu știu dacă ăsta e drumul meu. Anul ăsta am făcut pentru prima oară un spectacol care se joacă pe scenă, iar spectatorii stau în sală. Nici în facultate nu am făcut așa ceva.

„Cel mai greu în sistemul independent e evident finanțarea ”

- Cum este privit/primit teatrul independent? Care sunt cele mai mari provocări? Vă întreb pentru că sunteţi scenarist şi regizor, dar şi manager de proiect la Art No More... Care rol vi se pare cel mai greu?

- În momentul ăsta, mai toată lumea vrea să facă proiecte „independente”, teatrele instituționalizate au preluat teme, preocupări și artiști impuși de sistemul independent. E un fel de model pentru cine vrea să facă artă contemporană. Cel mai greu în sistemul independent e evident finanțarea, pentru că există practic o singură instituție care finanțează astfel de demersuri: AFCN. Am ajuns să fac toate job-urile astea de nevoie, nu că îmi doresc să acaparez toate fronturile. Anul trecut, mergeam la repetiții și mă ocupam mai mult de contracte și organizare. Acum nu mai sunt în stare să stau să scriu proiecte de finanțare. Asta înseamnă că la anul stau pe bară. N-am chef să fac management și chestii birocratice, dar n-am încotro. Nu prea am nici un ajutor.

- Aţi mai fost la Iaşi, nu este pentru prima oară când participaţi la FITPTI. Ce loc îi acordaţi în rândul festivalurilor de teatru?

- Ce îmi place la FITPTI este că aduce spectacole din toate zonele și de toate tipurile, și chiar dacă e centrat pe public tânăr, aș putea zice că e un festival pentru toate vârstele. Și cred că e o imagine bună pentru diversitatea teatrală a momentului.

- Ce aşteptări aveţi de la această ediţie a FITPTI?

- Mă bucur că ajungem și la Iași. Și, ca întotdeauna, mă bucur că spectacolul va fi văzut de oameni care n-ar fi venit la spectacol dacă aș fi venit în turneu în regim independent. M-am uitat puțin pe programul festivalului și sunt multe spectacole pe care aș vrea să le văd, dar nu prea se potrivesc cu programul nostru. Sper că ieșenii nu le vor rata.

- Cum arată agenda dvs viitoare? Ce planuri aveţi?

- Mă întrebați despre planuri. Păi, marele plan e să supraviețuiesc lunii octombrie și începutului lui noiembrie când mai am de făcut un spectacol din proiectul „În familie”, finanțat de AFCN, o lectură, un performance, când am patru deplasări în turneu și încă vreo 8 reprezentații la București cu spectacolul nou și alea mai vechi ale Art No More. Dup-aia urmează o mare pauză. Nu mai am nici un proiect pentru anul viitor, nici în zona independentă, nici în cea instituțională. Ăsta ar fi un plan: să văd încotro mă îndrept.

A consemnat Maura ANGHEL

 

Spectacolul „Cocoţat pe schele" va putea fi văzut pe 7 octombrie, de la ora 20, în sala mică a Teatrului Luceafărul.

 

Credit foto -- Vlad Bâscă, Petre Fall , Elena Găgeanu