De ce nu e pace în Ucraina

Dorian OBREJA

Săptămâna aceasta se împlinsc 800 de zile de când trupele Federației Ruse au intrat în Ucraina. De remarcat că ultima decadă din a doua lună a anului a devenit o tradiție la acțiunile de forță: pe 23 februarie 2014, a fost comandată desfășurarea „operațiunii militare în Crimeea”, soldată, o lună mai târziu, cu revenirea acesteia la Rusia (care o transferase Ucrainei în februarie - !!!- 1954, drept „act nobil din partea poporului rus”).

Bilanțul celor 800 de zile este apocaliptic: peste 500.000 de militari, peste 30.000 de civili, circa 5 milioane persoane strămutate și aproximativ 6 milioane fugite din țară, ca să nu mai vorbim de uriașele pagube materiale, ce duc costul total al reconstrucției și redresării Ucrainei la peste 450 miliarde euro în următorul deceniu, datoria de stat era de peste 130 miliarde dolari (dintre care 90 miliarde – datoria externă) în vara trecută.

Conform spuselor lui Stoltenberg, China alimentează cel mai mare conflict armat din Europa de la cel de al doilea război mondial; de partea cealaltă, UE și SUA, prin intermediul NATO sau nu, sprijină Ucraina. Care, rezultat al unor gândiri cinice, pare a se fi transformat într-un poligon de încercare al diferitelor arme și muniții, dar și un ”rai” pentru producătorii și comercianții acestora. Cui îi pasă de iadul în care trăiesc - și mor – civilii și militarii, indiferent de naționalitatea lor? Se pare că nimănui!

Aparent, pare cu totul inexplicabilă rezolvarea conflictului pe cale diplomatică, în condițiile în care, de exemplu, aceasta a fost soluția materializată în mai multe rânduri pe perioada războiului rece, inclusiv în momente ”nucleare”, precum criza cubaneză din 1962.

Interesant este că, doar cu 12 zile înainte de începutul „operațiunii militare speciale”, apărea un articol intitulat ”Cum ar putea diplomația să prevină războiul din Ucraina?”, în cuprinsul căruia se aminteau, printre posibilele soluții, convingerea președintelui Putin să renunțe, încheierea unui nou acord de securitate între NATO și Rusia, revigorarea acordurilor de la Minsk, din 2014, alegerea de către Ucraina a statutului de neutralitate. Pe 24 februarie 2022, se dovedea că nici una din aceste soluții nu fusese implementată, optându-se pentru război.

Acum, sunt reiterate opinii în favoarea căii menționate. Ministrul italian al Apărării afirmă că „a sosit timpul pentru o diplomație incisivă (...) pentru oprirea conflictului și a procesului ulterior de normalizare a relațiilor, nu doar ale Rusiei cu Ucraina, ci și cu țările occidentale”.

E un mister de ce au eșuat negocierile de pace din Belarus și Turcia, din 2022; fie Rusia nu le dorea cu adevărat, fie a învins părerea lui Zelenski („e o pierdere de timp”), sau îndemnul lui Boris Johnson, pe atunci premier britanic (care a venit la Kiev și a spus că ”nu vom semna absolut nimic cu rușii și haideți să ne luptăm pur și simplu”), ori opiniile altor parteneri occidentali ( care au sfătuit „să nu se intre în garanții de securitate efemere”).

Se pare că este tot mai departe orizontul negocierilor/păcii, invocându-se, drept principale obstacole, constituțiile din Ucraina și Rusia, situații din cele două țări, „nodul gordian”-Crimeea, credința existentă în Ucraina (dar și alte țări) că Rusia nu va susține un acord obținut prin negocieri, în loc de unul dobândit prin victorie militară.

Dacă nu diplomația, poate rațiunea va stopa conflictul, cu urmări tot mai nedorite, inclusiv în planul înarmării.