Școala fricii. Bullyingul, un fenomen în continuă extindere

 * în fiecare zi, sute de copii pășesc pe coridoarele școlilor cu o greutate pe suflet, nu din cauza lecțiilor, ci din cauza fricii de a fi ridiculizați, împinși, izolați * bullying-ul nu este o joacă, ci o rană care se adâncește zi de zi, nevăzută de profesori, ignorată de părinți, ascunsă de victime * în școlile din Iași, ca și în restul țării, acest fenomen continuă să crească, hrănit de tăcere și de indiferență * România este pe locul al treilea la nivel european în ceea ce priveşte bullying-ul în şcoli, arată un raport al OMS

Bullying-ul nu începe întotdeauna cu brutalitate. Uneori se infiltrează lent, ca o glumă aparent nevinovată, ca o poreclă rostită mai întâi cu amuzament, apoi cu insistență, până când devine parte din identitatea victimei. Alți copii asistă în tăcere, fie din frică, fie din indiferență, iar profesorii uneori nu văd, alteori văd, dar aleg să nu intervină. Într-un oraș ca Iașul, unde educația are un loc de cinste, bullying-ul se ascunde în toate colțurile: în școlile de cartier, în liceele de prestigiu, în pauzele dintre ore, în tăcerea celor care suferă.

Pentru cei care îl trăiesc, bullying-ul nu este doar o fază trecătoare. Urmele pe care le lasă nu se șterg cu trecerea anilor. Unii copii devin retrași, nesiguri, evită școala și orice interacțiune socială. Alții dezvoltă anxietate, depresie, iar unii ajung chiar să creadă că lumea ar fi mai bună fără ei. Internetul transformă fenomenul într-un coșmar fără pauză – mesajele umilitoare, clipurile batjocoritoare, amenințările anonime continuă și după ce ușile școlii se închid.

„Se crede șeful școlii…”

Dar poate că bullying-ul nu este doar problema agresorului și a victimei. Este un eșec colectiv – al adulților care nu reacționează, al profesorilor care se tem să implice părinții, al părinților care refuză să creadă că propriul copil poate fi agresor sau victimă. În Iași, câteva inițiative au încercat să rupă acest lanț al tăcerii: workshop-uri organizate de ONG-uri, proiecte educaționale, teatru forum unde elevii interpretează scene de bullying și discută despre impactul lor. Dar soluțiile nu pot veni doar din afară. Schimbarea trebuie să înceapă din interiorul fiecărei clase, în momentul în care un copil alege să nu mai râdă la gluma crudă a unui coleg sau când un profesor decide să intervină în loc să întoarcă privirea.

Pe Matei l-am întânit pe holul unei școli din Tătărași. Plângea în hohote într-un colț, iar când apropiat, a tresărit. I-a fost teamă să-mi spună de ce plânge și arunca priviri furișate în jur. „Se crede șeful școlii, m-am săturat să se tot ia de mine”, a izbucnit până la urmă, iar lacrimile au curs șuvoi.

Psihologii atrag atenția că bullying-ul distruge încrederea în sine, provoacă anxietate, depresie și poate împinge victimele spre gesturi extreme. Unii copii renunță la școală, alții își construiesc ziduri în jurul lor, iar unii ajung să creadă că nu mai există scăpare.

La Iași, câteva inițiative încearcă să rupă acest cerc vicios. Sunt școli care introduc ore de consiliere, profesori care își iau în serios rolul de protectori, părinți care încep să își asculte cu adevărat copiii. „Nu mai putem închide ochii. Nu mai putem tolera această cultură a umilinței. Bullying-ul nu dispare singur. Avem nevoie de profesori care să privească mai atent, de părinți care să asculte mai mult, de colegi care să aibă curajul să spună Destul!. Pentru că fiecare copil are dreptul să meargă la școală fără frică. Pentru că fiecare elev umilit este un eșec al nostru, al tuturor”, a spus Andrei, voluntar într-un ONG care derulează un astfel de proiect.

Potrivit unui raport al OMS, România este pe locul al treilea la nivel european în ceea ce priveşte bullying-ul în şcoli. 35% dintre copii sunt victime ale agresiunii la şcoală.

Maura ANGHEL

.