Comorile pierdute din livezile și pădurile Iașului

 * în vechile sate din Iași, acolo unde odinioară pajiștile și livezile erau pline de  pomi fructiferi, astăzi peisajul se schimbă * specii rare de fructe care făceau deliciul gospodăriilor încep să dispară din peisajul rural * cauzele sunt multiple: de la modernizarea agriculturii, la schimbările climatice și abandonul pământurilor

Pe vremuri, satele din județul Iași erau înconjurate de livezi și păduri pline de viață, unde abundența fructelor oferea un adevărat festin pentru localnici. Mere, pere, gutui, corcodușe, prune și alte fructe sălbatice creșteau din belșug, contribuind la cultura culinară și tradițională a comunităților. Astăzi, însă, multe dintre aceste comori au dispărut sau sunt pe cale de dispariție, pe măsură ce livezile se golesc, iar pădurile sunt înlocuite de terenuri agricole sau lăsate în paragină.

Livada, un loc de poveste transformat în amintire

La Țibana, oamenii își amintesc cu nostalgie de vremurile în care livezile erau sufletul comunității. „Aveam mere de toate soiurile, care rezistau pe toată iarna. Mere Ionatan, Florina, dar și soiuri locale, care nu se mai găsesc astăzi”, spune bunica Maria, una dintre puținele persoane care mai îngrijește o mică livadă în curtea casei. Din cauza lipsei de interes a noilor generații și a modificărilor climatice, livezile s-au micșorat treptat, iar multe soiuri locale s-au pierdut. Pe vremuri, copiii alergau printre pomii înfloriți, iar roadele erau împărțite cu bucurie în familie. Astăzi, casele rămase fără locuitori au lăsat livezile în ruină, iar odată cu ele au dispărut și speciile de fructe care le făceau faimoase. Soiul de prun „Stanley” sau „Bistrițean”, odinioară omniprezent în satele ieșene, este acum rar întâlnit. Tot mai mulți pomi au fost tăiați, lăsând loc pentru culturi mai profitabile din punct de vedere economic, precum porumbul sau grâul.

La începutul secolului trecut, satele din zona Iașului erau renumite pentru livezile lor care se întindeau pe dealuri și văi. Plini de pomi roditori, aceștia ofereau nu doar hrană pentru comunitate, dar și un adevărat spectacol de culori și arome. „Mărul Domnesc”, părului „Ardelesc” și vișinului „Corneș” erau doar câteva dintre soiurile locale, pe care bătrânii le amintesc cu nostalgie. „Pe vremuri, fiecare familie avea măcar o livadă mică în care găseai de toate: mere, pere, vișine. Erau soiuri pe care nu le mai vezi astăzi”, spune Jan Dobrea,  un localnic din comuna Dobrovăț.

Una dintre problemele majore care a dus la dispariția acestor fructe este lipsa de întreținere a livezilor. După Revoluție, mulți dintre tinerii satelor au părăsit gospodăriile pentru a pleca în străinătate sau în orașele mari, lăsând în urmă terenurile. Pomii neîngrijiți au îmbătrânit, iar odată cu ei s-au pierdut și soiurile locale. „Acum, merele din magazine nu mai au gustul celor pe care le mâncam în copilărie. Erau mici, cu o aromă aparte, dar dispăreau repede pentru că nu rezistau atât de mult. Astăzi, tot ce găsești sunt fructe care arată bine, dar parcă sunt de plastic”, adaugă nea Jan.

Lipsa interesului pentru conservarea soiurilor tradiționale a fost accentuată și de importul masiv de fructe din afara țării. Livezile vechi au fost înlocuite cu pomi de import, care produc fructe mai uniforme și mai mari, dar fără caracteristicile de odinioară.

Prunele Avrame, o altă specie tradițională, erau renumite pentru aroma lor dulce și erau folosite în prepararea țuicii. Acești pruni erau omniprezenți în grădinile țăranilor, fiind un simbol al toamnei bogate din Moldova.

Pe lângă soiurile de pruni și corcoduși, gutuii, care dădeau gustul unic de toamnă în orice gospodărie, sunt și ei pe cale de dispariție. Fructele lor erau folosite pentru compoturi sau dulceață, iar aroma lor parfuma aerul din orice casă. Oamenii de astăzi preferă fructele din supermarketuri, mari și uniforme, uitând de gustul autentic al fructelor culese din livezile proprii. Acest fenomen este confirmat de agronomi, care susțin că schimbările în preferințele de consum, dar și migrarea tinerilor către orașe, au dus la declinul livezilor tradiționale. În multe locuri, solul fertil a fost lăsat să fie acoperit de buruieni, iar lipsa de îngrijire a dus la pieirea pomilor fructiferi. Livada, care odinioară era un simbol al prosperității, se transformă încet-încet într-o amintire îndepărtată.

Corcodușii sălbatici, martorii vremurilor trecute

Pădurile sălbatice de la marginea satelor ascund încă urmele vremurilor când oamenii se bazau pe fructele oferite de natură pentru a-și suplimenta hrana. Corcodușii sălbatici erau o prezență obișnuită în aceste păduri. Oamenii culegeau fructele în timpul verii, iar sucurile, gemurile sau țuica preparată din aceste corcodușe erau esențiale pentru multe gospodării. În prezent, acești pomi sălbatici au fost decimați din cauza defrișărilor și a abandonului terenurilor. Un alt exemplu este al măceșului, al cărui fruct era folosit pentru dulcețuri și ceaiuri. Din pădurile din apropierea satului Prisăcani, măceșii aproape au dispărut, lăsând un gol nu doar în biodiversitate, ci și în cultura locală. „Acum nu mai vedem fructele astea pe care le foloseam cu sfințenie”, povestește nea Vasile Popa, un localnic care își amintește de copilăria petrecută printre măceșii sălbatici, dar și prin pădurea de corni. „Coarnele erau cele mai bune pentru gemuri și compoturi. Bunica mea făcea cea mai gustoasă dulceață de coarne, iar porumbelele se culegeau toamna târziu, după primele brume”, a continuat Vasile Popa.

Deși imaginea actuală poate părea sumbră, există semne de speranță. În unele sate, mici inițiative de revitalizare a livezilor tradiționale încep să prindă contur. Organizații locale și fermieri pasionați încearcă să reînvie soiurile de fructe pierdute, să înființeze pepiniere și să educe noile generații cu privire la importanța conservării acestor comori naturale.

Maura ANGHEL

Fructele din livezile și pădurile satelor ieșene sunt o parte integrantă a culturii și tradiției acestor locuri, dar ele dispar încet, lăsând un gol atât în peisaj, cât și în memoria colectivă. Speranța vine din comunitățile locale, care încep să conștientizeze valoarea acestor resurse naturale și să lupte pentru salvarea lor. Renașterea acestor livezi ar putea aduce nu doar rodul dulce al fructelor de altădată, ci și o reîntoarcere la valorile și tradițiile care definesc identitatea acestor locuri.