FOTO-VIDEO: Reportaj la "Stâna Dadu"

Ţinutul Bucovinei este unul mirific. Oricine vizitează acest colţ de rai nu se mai dă plecat. Reporterii „Evenimentul Regional al Moldovei” au vrut să vadă cum trăiesc oamenii în vârf de munte, la stână, în mijlocul pustietăţii. Gazde primitoare ne-au fost soţii Solomon şi Virginia Ţimpău, deţinătorii unei crescătorii de vaci amplasate pe vârful Dadu, la peste 1.500 metri altitudine.

Într-un colţ de rai, pe ţinuturile Bucovinei, este situat vârful Dadu. Pentru a ajunge la el, am ajuns până în Iacobeni, iar de acolo am virat la dreapta până la Cârlibaba. Într-o zi de iulie, înainte de sosirea weekend-ului, am pornit spre locaţia cu pricina. Înainte de a intra în localitate, urcuşul spre vârf a fost anevoios, pe un drum forestier. Traseul trece pe la vechea exploatare minieră Dadu, lăsată acum în paragină. Din nefericire, nu am putut vedea prea multe pe traseu, deoarece afară se îngâna ziua cu noaptea. În dreptul minei am fost aşteptaţi de Solomon Ţimpău pentru a ne conduce pe traseul întortocheat ce duce la stâna pe care o deţine, chiar pe vârful muntelui. Am ajuns la fermă în jurul orei 22.30. Acolo ne-au întâmpinat la intrarea în stână Laica şi Laboş, doi căţei din rasa ciobănesc mioritic. În interior se aflau Virginia Ţimpău, soţia lui Solomon, dar şi Robert Alexandru Jocşa, un tânăr de numai 12 ani, pasionat de muzică, munte şi animale.

După ce am făcut prezentările şi am stat la masă, unde am fost serviţi cu caş proaspăt de vacă, am mers fiecare la somn, deoarece în dimineaţa următoare ne aştepta o zi grea. Trebuie precizat că, dacă în oraş temperaturile se ridicau la peste 30 de grade, pe vârful Dadu, acestea coborau spre orele dimineţii sub 0 grade. Norocul nostru că pe terenul familiei Ţimpău o companie de telefonie mobilă şi-a amplasat releul, iar contra chiriei lunare pe care trebuia să o achite furniza curent electric cu titlu gratuit. Aşa ne-am încălzit de la un cuptor electric lăsat în funcţiune.

Dimineaţa pe răcoare
Nici bine nu s-a crăpat de ziuă că la stâna Dadu s-a dat deşteptarea, cam pe la 4.30 dimineaţa. După ce ne-am ridicat din pat, am ieşit afară, unde era un frig de crăpau pietrele. Spălatul la un izvor din apropiere, cu apă limpede şi rece ca gheaţa, ne-a trezit instantaneu. Însoţiţi de soţii Ţimpău şi junele Robert, am mers la grajdul imens, unde 36 de bovine aşteptau să fie mulse. „Sunt unele vaci care se mulg mai greu. Majoritatea oamenilor de aici, de la munte, mulg vacile şi oile cu mână. Am încercat şi cu aparat de muls, dar unele vaci fac rană la uger şi am renunţat la el”, a precizat domnul Solomon. După ce a terminat operaţiunea şi a depozitat laptele în bidoane din aluminiu, acestea au fost duse către „laboratorul de procesare”. „Laborant şef” este doamna Virginia, care se ocupă de făcutul caşului şi a urdei. Între timp, domnul Solomon împreună cu ajutorul său, Robert, merg cu vacile la păscut.

Brânză eco, preparată după tradiţiile străvechi
Odată dus la locul de procesare, unde urmează a fi transformat în caş şi urdă, laptele este strecurat şi pus într-un cazan la fiert. Asta nu înainte ca toate vasele să fie spălate până strălucesc în razele soarelui. „Cam din 150 de kilograme de lapte pe zi, facem cam 13-14 kilograme de caş şi tot atâta urdă. Depinde şi de densitatea laptelui. La prepararea caşului noi folosim doar cheag natural, de la viţel. După ce laptele a fiert punem cheagul, iar după se mestecă, pentru a se separa zerul de caş, jintuitul după cum îi spunem noi. Caşul se lasă la fund, iar zerul se ridică la suprafaţă. După această operaţiune scoatem zerul din cazan. După ce scoatem caşul, îl punem în vase de lemn, pentru a se scurge zerul care a rămas şi punem să facem urda”, a explicat Virginia Ţimpău. După ce s-a separat zerul de caş, acesta este pus din nou la fiert, pentru prepararea urdei. Când şi aceasta este gata, împreună cu caşul se pune la scurt. Pentru un produs de calitate, caşul este lăsat la maturat aproximativ 14 zile, la aer.

Primii vizitatori
În jurul prânzului, la stână se întorc domnul Solomon cu Robert. Cei doi au lăsat vacile la păscut într-o poiană şi urmează ca pe seară să meargă după ele. Odată cu ei îşi fac apariţia şi nişte cumpărători de brânzeturi, într-un bolid de teren. Aceştia sunt primii vizitatori pe ziua respectivă, la stână, în vârf de munte. După ce a terminat treburile cu preparatul laptelui, doamna Virginia se apucă să spele toate vasele pe care le-a folosit, pentru a fi pregătite la aceleaşi operaţiuni după întoarcerea cirezii.

La stâna de oi
Având o portiţă de timp liber, nea Solomon se oferă să ne ducă la o stână de oi situată la câţiva kilometri de a noastră. Nu stăm pe gânduri şi pornim la drum. Ajunşi în zonă, suntem sfătuiţi de ghidul nostru să ne „înarmăm”cu beţe, deoarece stâna este păzită de vreo zece câini din rasa ciobănesc mioritic. Din fericire, nu a fost nevoie să le folosim, deoarece am fost întâmpinaţi de unul dintre ciobani, care ne-a condus în interiorul stânei. Şi acolo, procesul de prelucrare a laptelui era în toi. În scurt timp, facem cunoştinţă cu proprietarul. Este vorba despre Gavril Ursescu, de la care încercăm să aflăm informaţii din tainele oieritului. Bărbatul este originar din comuna Fundu Moldovei. „Pasiunea pentru oierit s-a născut odată cu viaţa mea. De mic copil am făcut asta şi părinţii mei la fel. Este o plăcere, iar când munca o faci cu plăcere, îţi iese ca la carte. De vreo 50 şi ceva de ani fac asta. Aici este terenul lăsat moştenire de la tatăl meu şi bunica mea”, a precizat Gavril Ursescu. Cum era de aşteptat, baciul se confruntă şi cu probleme: nu are ciobani la stână, iar pentru păstoritul şi mulsul celor peste 300 de mioare pe care le are în vârful muntelui este foarte greu în numai doi oameni. „Salariul unui cioban se poate ridica şi la 2.000 de lei, numai că nu sunt doritori. Ca să vii aici din mai până prin noiembrie, dacă vremea ne permite, nu este prea uşor. Acum lucrăm în doi oameni, ceea ce este foarte greu, dar mergem înainte”, a mai spus Ursescu. Domnul Solomon nu stă prea mult pe gânduri şi dă o mână de ajutor celor doi baci să mulgă oile, iar Robert este rugat să dea în strungă. Operaţiunea a fost terminată rapid, iar cei doi baci i-au mulţumit pentru sprijinul acordat domnului Solomon şi tânărului strungar.

Bisericuţa din vârf de munte
După ce am stat la masă, unde ne-am ospătat cu brânză de oi, am pornit înapoi spre stâna noastră. Nu am mers pe acelaşi traseu, ghidul nostru, domnul Solomon, ţinând să ne arate o bisericuţă mică, în care încap vreo 10-15 persoane, situată pe vârful muntelui, ce poartă hramul „Sf. Ştefan cel Mare”. Era însă închisă şi nu am putut intra. „Aici se mai ţin slujbe, dar foarte rar. Este foarte frumos înăuntru”, ne-a mărturisit gazda noastră. Întorşi la stână, am făcut un popas de vreo oră, timp în care am colindat pe munte în căutarea de afine şi fragi. Erau din belşug. Din fericire, nu am dat nas în nas cu niciun urs sau vreo altă jivină. Ne-am întors la stână, iar domnul Solomon se pregăteşte să meargă după bovine alături de Robert. Odată aduse, operaţiunile de muls şi de preparare a laptelui se repetă. În jurul focului stăm la poveşti cu soţii Ţimpău.

Peripeţii în vârf de munte
Întrebaţi cu ce greutăţi s-au confruntat în cei peste 60 de ani pe vârful muntelui, înconjuraţi de pustietate, soţii Solomon şi Virginia Ţimpău ne-au destăinuit unele trăiri emoţionante. „În urmă cu câţiva ani, a trecut o haită de lupi. Atunci aveam şi 100 de oi. Am ieşit cu cânii afară şi am făcut gălăgie. Nu ne-au luat niciun animal. M-am culcat şi dintr-o dată am văzut o lumină mare, ca un fulger. Atunci s-a aprins coliba. De la o stirigie a sărit o scânteie pe un căprior cu răşină şi a luat foc. Atunci, eu eram aici cu băiatul şi fata mea şi cu ciobanul. Solomon era la fân. Băiatul dormea pe paj, iar noi jos, pentru că nu aveam loc, ca acuma. În cele din urmă, am reuşit să stingem focul cu apă şi zer, cât am avut înainte de a cuprinde şi locaţia unde eram noi. O altă trăire memorabilă a fost întâlnirea cu urşii. Eram cu o soră şi o cumnată de-a mea, în zmeuriş. Cu noi au mers şi câinii şi, deodată, au început să latre. Eu eram în apropierea urşilor şi am intrat în panică. Îmi ziceam: ce mă fac eu, acum? În cele din urmă, ursoaica s-a retras şi ne-a lăsat în pace”, şi-a mai amintit Virginia Ţimpău.

Zerul, remediu pentru bolile de plămâni
În afară de stinsul focului, oamenii muntelui folosesc zerul şi în scop terapeutic. Potrivit soţilor Ţimpău, toţi cei care ţin cură cu zer se vindecă miraculos de bolile de plămâni. „Oricine bea zer se vindecă de toate bolile de plămâni. Robert, când a venit la noi tuşea, avea bronşită. După ce a ţinut cură cu zer timp de câteva zile i-a trecut, iar acum nu mai are nimic”, a explicat doamna Virginia. Cum seara a venit pe nesimţite, iar doamna Virginia a terminat de procesat laptele muls proaspăt, ne retragem în cabană. Acolo stăm cu toţii la masă, de această dată cu mâncăruri mai diversificate printre care şi tradiţionalul „balmoş” preparat din lapte, smântână, caş şi făină de porumb şi ne pregătim pentru ca a doua zi de dimineaţă să ne întoarcem la Iaşi. Duminică ne-am despărţit cu regret de gazdele noastre, soţii Solomon si Virginia Ţimpău. Am coborât spre Cârlibaba pe acelaşi traseu ca la urcare numai că acum, pe timp de zi, peisajul mirific al ţinutului Bucovinei ne-a captivat atenţia. Zona este una deosebită şi merită a fi vizitată. Am părăsit acest ţinut de poveste cu promisiunea ca, atunci când vom avea prima ocazie, să ne întoarcem la stâna din vîrful Dadu, la soţii Ţimpău.

Andrei HURBEA