Lumea dispărută a sacagiilor. Povești din vremurile trecute
Dimensiune font:
În fiecare dimineață, un gest simplu ne definește normalitatea – cel de a roti robinetul de apă. Un gest banal, în lipsa căruia este greu de imaginat o lume civilizată, însă au fost și vremuri în care nu exista. Erau timpurile în care apa era un bun prețios, adus în case de către sacagii, acei oameni dedicați și muncitori care se asigurau că orașele și satele aveau acces la resursele necesare. Această meserie, deși acum dispărută, a jucat un rol crucial în viața cotidiană a oamenilor din trecut.
Meseria de sacagiu a apărut într-o perioadă în care sistemele de distribuție a apei erau inexistente sau rudimentare. În multe orașe, apa era transportată de la fântâni, râuri sau izvoare până la casele oamenilor de către acești sacagii. De multe ori, sacagii foloseau care trase de cai, măgari sau chiar de boi pentru a transporta apa în butoaie mari de lemn. În unele regiuni, sacagii purtau apa în burdufuri făcute din piele de capră sau în vase de lut.
Primele mențiuni despre sacagii apar în documentele medievale, unde aceștia sunt descriși ca fiind esențiali pentru viața orașelor. În Bucureștiul secolelor XVII-XVIII, de exemplu, sacagii erau responsabili de aducerea apei din Dâmbovița sau din izvoarele din apropiere. În multe orașe europene, sacagii erau organizați în bresle, având reguli stricte și fiind recunoscuți pentru importanța lor socială.
Viața de zi cu zi a cărăușilor de apă
A fi sacagiu nu era deloc o muncă ușoară, iar ziua unui astfel de muncitor începea de foarte devreme, înainte de răsăritul soarelui. Ei trebuiau să meargă la sursele de apă, să umple butoaiele sau burdufurile și să înceapă distribuția. Sacagii erau cunoscuți pentru puterea lor fizică și pentru rezistența la efort, având în vedere greutatea pe care o transportau zilnic. La Iași, existența lor era consemnată încă de la prima atestare documentară, printr-un document emis la Curtea lui Alexandru cel Bun. La acea dată alimentarea cu apă se realiza din izvoare neamenajate sau din uluce, budăi, şi fântâni. La 200 de ani distanță, existau captări de ape subterane şi o baie publică, prima de acest fel din ţară.
Sacagii aveau de înfruntat nu doar oboseala, ci și condițiile meteorologice neprielnice. Fie că era vorba de arșița verii sau de frigul iernii, ei erau mereu la datorie. Știau că oamenii depindeau de ei pentru a avea apă proaspătă, esențială pentru băut, gătit și igienă.
Sacagii nu erau doar furnizori de apă, ci și membri respectați ai comunității. Ei aveau relații strânse cu clienții lor și erau adesea implicați în viața socială a orașelor și satelor. În multe cazuri, sacagii deveneau confidenți și prieteni ai oamenilor pe care îi serveau.
În orașele mai mari, sacagii erau organizați în bresle sau asociații profesionale, având reguli stricte și un cod de conduită. Aceste bresle aveau rolul de a proteja interesele sacagiilor, de a reglementa prețurile și de a asigura calitatea apei livrate. Aveau chiar și un patron spiritual, pe Sfântul Ilie.
Sacagii aveau, de asemenea, un rol important în prevenirea incendiilor. În perioadele de secetă sau în orașele unde accesul la apă era dificil, sacagii erau adesea chemați să aducă apă pentru stingerea incendiilor. În multe cazuri, prezența rapidă a sacagiilor putea face diferența între un incendiu controlat și unul devastator.
Sfârșitul unei lumi
Industrializarea și dezvoltarea infrastructurii de apă potabilă au dus treptat la dispariția meseriei de sacagiu. La Iași, prinţul Grigore Alexandru Ghica realizează o serie de fântâni publice şi măreşte debitele vechilor izvoare, apoi, la finele anilor 1800, în paralel cu extinderea lucrărilor de alimentare, s-au făcut și primele lucrări de canalizare. La începutul anilor 1900, inginerul W. H. Lindley a realizat studii hidrogeologice şi a propus alimentarea cu apă a oraşului Iaşi din dreptul comunei Timişeşti, la confluența Văii Nemţişorului cu Valea Moldovei, având ca sursă râul Ozana. Captarea constă într-un dren cu adâncimea de cca. 14 m, de unde apa ajunge gravitaţional printr-o conductă alcătuită aproape în totalitate din fontă, a doua din Europa la acea vreme, ca debit şi ca lungime, asigurându-se în medie 10.000-30.000 m3 apă / zi. Această lucrare a fost începutul modernizării sistemului de alimentare cu apă a Iașului. De fapt, începutul secolului XX a marcat declinul rapid al acestei meserii peste tpt în țară, pe măsură ce tot mai multe gospodării au fost conectate la rețeaua de apă.
Deși sacagii au dispărut ca profesie, moștenirea lor continuă să trăiască prin poveștile și amintirile transmise de la o generație la alta. În unele regiuni, tradiția aducerii apei a fost păstrată sub alte forme. În unele sate, există încă tradiția de a aduce apă din izvoare pentru anumite ceremonii religioase, cum ar fi în amintirea unei persoane dragi care a murit, sau sociale, atunci când se invocă ploile.
Lumea sacagiilor este o parte importantă a istoriei și culturii noastre, oferind o privire asupra modului în care oamenii trăiau și se adaptau la provocările vieții cotidiene în trecut. Cărăușii au fost mai mult decât furnizori de apă; ei au fost membri esențiali ai comunităților lor, contribuind la bunăstarea și siguranța acestora. Amintirea lor merită păstrată și onorată, pentru a ne reaminti de importanța solidarității și a muncii asidue în viața comunității.
Clara DIMA
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau