Telefonul Amintirilor, o reconstituire a unor vieți din alte lumi

   * unul dintre cele mai apreciate proiecte ale Muzeului Memoriei a ajuns și la Iași * este vorba despre Telefonul Amintirilor, cea mai cunoscută instalație cu participări la peste 50 de evenimente indoor și outdoor, cu peste 10.000 de ascultări, în 13 orașe

 
Telefonul Amintirilor este o punte între generații, elementul de legătură între diferite vârste, interactiv, emoțional și educativ. Cei care doresc să afle fragmente sonore din viețile celor care au trăit înainte de 1990 sunt așteptați la Muzeul „Vasile Alecsandri” din Mircești, pentru a asculta o serie de reconstituiri sonore. Instalația interactivă conectează publicul cu trecutul. Ascultând interviurile, poți afla cum au trăit oamenii în alte lumi, în care lumina cu greu putea fi zărită.

Război și teatru, la Iași

Bunicii doamnei P. au făcut parte din echipa celor care au construit Teatrul Național din Iași. Prin viața sa, marcată de război și comunism, a avut multe pierderi, dar și-a păstrat întotdeauna zâmbetul și optimismul. „M-am născut în 1930. Aveam doar 10 ani când a venit bombardamentul în Iași. Palatul și gara au fost lovite. Locuiam lângă Monumentul Eroilor pe Galata. Când începeau bombardamentele, ne ascundeam într-un tranșeu mare din curte, apoi am plecat în refugiu. Eram eu, sora mea de 13 ani și fratele meu de 16. Am ajuns într-un sat din județul Vaslui. Acolo, fetele de seama mea tăiau porumbul cu secera. M-am rănit încercând să le imit. După război, ne-am întors în Iași. Casa noastră era distrusă. În tranșeul nostru căzuse o bombă. Pe strada noastră, tata avea o prăvălie. Am trăit din ce aveam. Vecinii noștri erau de diferite etnii: evrei, catolici, ruși, italieni. Toți se înțelegeau bine. M-am măritat la 18 ani. Bărbatul meu era șef la tramvaie și a insistat să rămân acasă și să cresc copiii. Am avut trei copii, dar viața ne-a adus și multe dureri. Nu mai știu multe despre bunicii mei, doar că erau muncitori italieni care au venit în România să construiască Teatrul Național. Tata, pe de altă parte, era cizmar de meserie, dar când s-a mutat la oraș, și-a deschis o prăvălie. Noi am trăit din banii noștri, nu ne-a ajutat nimeni. Am trăit și perioada colectivizării, dar nu am avut pământ de pierdut. Tata era cizmar, așa că nu ne-a afectat direct. Când am revenit în Iași, casa noastră fusese ocupată de diferite familii. Am reușit să o recuperăm și să o reamenajăm. Viața noastră a fost simplă. Am lucrat la asigurările sociale, unde fierbeam instrumentarul și ajutam medicii. După ce m-am măritat, m-am dedicat familiei. Soțul meu nu a vrut să lucrez, așa că m-am ocupat de casă și copii. Aceasta este povestea mea. Trăită cu zâmbetul pe buze, chiar și în momentele cele mai grele”, spune doamna P. într-un interviu emoționant.
Doamna A., din Gropnița, a povestit cele mai grele întâmplări cu zâmbet, chiuar dacă a atras atenția la război și foamete, dar și la risipa de azi. E trist când își cer bătrânii scuze fiindcă își imaginează că ne plictisesc cu amintirile lor. Doamna A. spune că s-au întors vremurile, că nu-și imagina că o să fie așa multă pâine, de să nu poți s-o mănânci. Dar acum avem pâine, doar că pierdem valori, abia dacă mai știm de ele.
„Doamne, ferească Dumnezeu de război. Cum mai veneau rușii, peste dealuri, parcă-i văd, negri, răpănoși, plini de păduchi. Și fugeau ca cum ar fugi… ce prindea în ogradă, tot lua, pasăre, porc, viței, tot îți lua, tăiau și mâncau. Ca hunii, ca hunii! Nu se uita, chiar dacă-i ziceai. Haizaika îți zicea, la femei le zicea hazaika, hazaikă. Și nu se uita la tine, că tu te rugai să-ți lase, nu, el lua și pleca, și mânca. Na, așa de dușmani erau ei. Și-ți spun că foarte, foarte greu. Acum, e greu și acum, na, se spune, poate din alte părți. Dar atunci era foarte greu. N-aveai ce să mănânci.În ’47 o fost foamete, dar nu s-o găsit nica, adică s-aduni ceva ca să mănânci, că n-aveai cum… La școală pe tăbliță am învățat că atunci nu erau cărți, nu erau după război. Am muncit și la colectiv, că altfel n-aveam pensie. Băiatul meu a avut servici aici în Iași, a fost la RTC la tramvaie, la autobuze, dar a murit”, oftează femeia.
Poveștile continuă și te duc în lumi despre care nici măcar din cărțile de istorie nu afle mare lucru fiindcă e dureros să povestești. Telefonul amintirilor adună mărturii din toată țara, de la oameni care nu se plâng, ci doar povestesc despre vremuri în care speranța era aproape un cuvânt interzis, iar spaima, o trăire firească...
Maura ANGHEL