Mircea Geoană: 'Astăzi, România a ajuns să depindă sufletește de un viitor pe care nu mai știe cum să și-l imagineze'

Dimensiune font:

| 15-06-2024 19:49

Secretarul General al NATO, Mircea Geoană a primit sâmbătă, titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Medicină şi Farmace ”Victor Babeş” din Timişoara. El s-a referit la viitorul României, la viitorul tinerilor şi la proiectul politic România.

”Mă aflu astăzi, aici, însuflețit de o mare emoție și copleșit de onoarea pe care mi-o faceți. Universitatea de Medicină și Farmacie din Timișoara e avanpostul vestic al școlii superioare românești, cel mai apropiat spațiu academic de Occident. Iar această apropiere se reflectă nu doar în avansul de modernitate, ci și în lecția de deschidere spirituală pe care profesorii și studenții o predau comunității din care fac parte.

O universitate e o fabrică a viitorului. De aceea, aici se cuvine cel mai mult să vorbim despre viitor. Uneori viitorul ne sperie, alteori ne dă speranță. El e rațiunea de a fi a generațiilor, care vin una după alta, fiecare cu viitorul ei. Dar, ne place sau nu, când vorbim despre viitor în România, avem de-a face cu o cultură a dezamăgirii. E atâta viitor irosit în acești ani plini de confuzie și stagnare, încât singura certitudine a societății românești a rămas eșecul. Astăzi, România a ajuns să depindă sufletește de un viitor pe care nu mai știe cum să și-l imagineze.

Asistăm la nașterea unei noi lumi - geopolitic, tehnologic, societal. Trăim o eră revoluționară, fără îndoială cea mai transformatoare și complexă din istorie.

Ca nicicând altcândva în istorie, Omenirea se află, simultan, pe mai multe trasee de coliziune:

- Între liberalism și autoritarism (great power competition)

- Între evoluția societății și capacitatea politicului de a se adapta

- Între viteza transformării și capacitatea individului de a suporta - quadrantul economie/securitate, tehnologie/societate

- Între om și mașină/algoritm

- Între dezvoltarea speciei umane și capacitatea planetei de a ne mai suporta

Într-o lume dominată de competiția acerbă între marile puteri, rolul puterilor regionale crește exponențial. Funcționând ca un amortizor al unui pendul care își caută disperat un nou echilibru, aceste puteri medii vor juca un rol decisiv în definirea noii ordini mondiale.

Și România se află sub impactul acestor trasee de coliziune. La care se mai adaugă și propriile mari vulnerabilități:

- O elită politică rămasă mult în urma schimbărilor din societate.

- Declinul demografic și exodul tinerilor care pun la îndoială însăși supraviețuirea națiunii române.

- În pofida creșterii economiei, adâncirea decalajelor de dezvoltare între marile orașe și restul țării.

- Declinul dramatic al calității serviciilor publice esențiale - educație, sănătate, ordine publică în cazul drogurilor și a combaterii crimei organizate

- Riscul pierderii legăturilor de limbă, cultură și credință cu imensa diasporă românească, în principal cei aflați la a doua sau a treia generație și din familii mixte.

Într-un astfel de moment dramatic, o incursiune istorică se impune. România modernă s-a născut din și a știut să profite de crize și de competiția între marile puteri ale vremii. Primul Război al Crimeei a creat condițiile pentru Unirea Principatelor sub Alexandru Ioan Cuza.

Primul Război Mondial și principiile președintelui Woodrow Wilson la făurirea României Mari. Sfârșitul Războiului Rece, la România euroatlantică.

Ar fi însă nedrept să punem destinul Proiectului Național exclusiv pe seama norocului istoric și al jocului între marile puteri. Ingredientul central al Proiectului Național a fost voința elitelor naționale și a poporului român de a-și făuri un destin comun. Din centrele Școlii Ardelene din Blaj, Oradea, Lugoj sau Năsăud au iradiat renașterea virtuților patriotice, de luptă națională și de unificare națională. De la pașoptiști, la Cuza și Kogălniceanu și de la Brătieni la Regii României, fiecare generație și-a asumat obligația de a făuri următoarea etapă a Proiectului Național.

De unde întrebarea firească, de ce fel de lideri și elite intelectuale și profesionale avem nevoie într-un astfel de nou moment transformator?

Îmi vine în minte testamentul politic pe care Regele Mihai l-a transmis națiunii pe care a slujit-o, la aniversarea de 90 de ani a Majestății Sale, la ședința solemnă a Parlamentului României, pe care am avut onoarea să o prezidez: “Democrația trebuie să îmbogățească artă cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca toate țările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectați și pricepuți”.