Campionatul de bârfă și lehamite

Ce-aţi spune dacă aţi fi invitaţi să participaţi la o astfel de acţiune? Cu siguranţă mulţi ar refuza pe motiv că „eu nu fac aşa ceva. Eu sunt om cinstit şi responsabil”. Da, cu toţii suntem, însă uneori ne mai regăsim şi într-o altă postură care nu prea ne face onoare, dar nu-i nimic, nu este o boală incurabilă. Unii terapeuţi ar spune că este chiar indicat să-ţi spurci partenerul de discuţie, fie el coleg de serviciu ori rudă fiindcă astfel elimini din emoţiile negative. Alţii ar spune că uneori mai merită să laşi la o parte toate promisiunile şi să-ţi vezi de alte tale. Corect, însă toate acest lucruri trebuie făcute fără a-i afecta pe cei din jur, ceea ce nu prea se poate.

Am observat la foarte mulţi dintre români o stare generală de lehamite, lucru care se vede din atitudinea faţă de mediul înconjurător, faţă de cazurile sociale ori faţă de tot ceea ce se întâmplă în societate. Acceptăm mult prea uşor să ne fie ignorate opiniile, să ne fie batjocorite visele şi planurile de viaţă, situaţii care se văd în fiecare scundă. Călăi ne sunt toţi cei pe lângă care trecem – de la precupeaţa care ne fură la cântar până la controlorul din tramvai care ne priveşte trufaş când îl întrebăm ce este de făcut când vehiculul se strică în timpul călătoriei şi nu mai avem bani de alt bilet... Supermarketurile care vând mâncare proastă, acoperită doar de poleiala multinaţionalei care o aşează în galantare, profesorii de la şcoală care cer multe şi mărunte uitând de lefurile mici ale părinţilor, taximetriştii care au nevoie mereu de o baie, până chiar şi pensionarul care s-a aşezat pe banca din parc şi ne-a azvârlit sacoşa, toţi ne agasează şi ripostăm rareori fie fiindcă ne-am obişnuit cu statul de victimă, fie pentru că nu ne batem capul, adică ne este lehamite. În timp, adunăm frustrări şi ne transformăm în nişte roboţi care nu ştiu decât să mintă şi să se supună minciunii. Acest lucru duce la degradarea societăţii din punct de vedere educaţional şi ne mai mirăm de lipsa de maniere a celor din jur. Starea de lehamite are urmări grave şi la nivel comportamental – ne izolăm în case, dovadă fiind sălile goale de expoziţii şi spectacole („Cine mai are timp de astea pe vreme de criză?!”), devenim tirani din dorinţa de a oferi mereu replici deştepte celor care ne calcă pe papuc şi suntem gata de luptă cu oricine ne trece prin cale. Atitudinea războinică nu este o dovadă de înţelepciune, la fel şi lehamitea care ne cuprinde, pe motiv că „Las' că merge şi aşa”. Eiii, şi de aici la bârfă nu mai este mult fiindcă avem oricând nevoie de o motivaţie pentru a ieşi din situaţiile care nu ne convin, iar taifasul steril este cel mai la îndemână. Uite-aşa pierdem vremea cu lucruri inutile, învăţăm să minţim şi ne supărăm când cei mici ne copiază beteşugurile. La final, ne răţoim şi ne batem cu pumnul în pieptul din care tocmai aruncasem vorbe de ocară către cei care şi-au permis să ne ignore statutul de buric al pământului.

Când vă regăsiţi în această ipostază nu vă temeţi şi nu vă ruşinaşi – cu toţii avem şi astfel de roluri, iar dacă nu mă credeţi, priviţi-vă mai atent. Important este să acceptăm leacul şi vindecarea, care începe cu noi înşine, iar primul pas este recunoaşterea propriilor păcate, minciuni şi trădări. Şi nu vă temeţi că introspecţia vă va îngreuna crucea – oricât de multe greşeli veţi trece pe răboj, tot sunt mai puţine decât ale celor din jur fiindcă fiecare ţine enorm de mult la propria-i perfecţiune. Am uitat să recunoaştem că suntem campioni şi la aroganţă şi la minciună!

Maura ANGHEL