Conflictul din Ucraina: între lege şi fărădelege

 Înfruntarea dintre Rusia şi Ucraina, dintre Putin şi Zelinski, duce cu gândul la lupta dintre David şi Goliat, dintre forţe fizice şi mijloace de luptă inegale, dintre omul normal, având ca armă doar un toiag şi o praştie şi un gigant îmbrăcat în armură şi coif de aramă,  înarmat cu sabie,  scut şi suliţă. Mitologia a evidenţiat însă şi vulnerabilităţi ale celor dotaţi cu o forţă fizică deosebită: călcâiul lui Ahile, ochiul ciclopilor, fruntea descoperită a lui Goliat. Ştiinţa pare să confirme aceste vulnerabilităţi: acromegalia are ca efect dificultăţi de mişcare, tulburări de vedere şi probleme psihice. Profiler–ii au evidenţiat, pe baza manifestărilor publice ale lui Vladimir Putin, tulburări de personalitate disocială care includ tulburarea de personalitate amorală, antisocială, asocială, psihopată şi sociopată.

Statura

Şi Putin şi Zelenski au cam aceeaşi înălţime: 1,70 cu câţiva centimetri în minus pentru Putin; în timp ce acest lucru nu îl deranjează pe Zelinski, care se comportă cu dezinvoltură, aceşti câţiva centimetri par să conteze enorm pentru Putin care, ca şi alţi dictatori (Stalin, Musolini, Ceauşescu), este complexat de acest fapt şi încearcă să -l ascundă: poartă pantofi cu toc, bine ascunşi de un pantalon mai lung, filmările cu interlocutori mai înalţi erau realizate doar de jos în sus sau aşezaţi pe scaune, o statuie cu înălţimea de 2,5m a lui Vladimir Putin a fost ridicată într-o staţiune de ski din Kîrgîzstan. Unele studii evidenţiază faptul că persoanele care suferă de aşa numitul „complex al lui Napoleon” şi în special bărbaţii, se comportă agresiv şi au tendinţe dominatoare.

 Evoluţie

Zelenski provine dintr-o familie de intelectuali evrei. Tatăl său a fost profesor de cibernetică, iar mama sa era ingineră. Bunicul lui Volodymyr a fost în Armata Roşie şi mare parte din familia acestuia s-a prăpădit în timpul Holocaustului. La vârsta de 16 ani a trecut un test de limba engleză şi a obţinut o bursă de studii pentru a studia în Israel; tatăl sau nu a fost de acord. A absolvit facultatea de drept în Kiev, dar nu a continuat să profeseze în domeniul juridic. Valorificându-şi talentul de actor amator dovedit în adolescenţă, s-a lansat în show business ca actor şi producător, fiind co-fondatorul unei companii de producţie TV de succes. Până la jumătatea anilor 2010, cariera sa de televiziune şi film a fost principala să preocupare.

În 2015, el a devenit actorul principal al serialului de televiziune satiric „Slujitorul poporului”,  unde a jucat rolul unui profesor de istorie care şi-a asumat funcţia de preşedinte al Ucrainei după ce un elev îi publică o tiradă anticorupţie care se viralizează. Aventura politică a lui Volodimir Zelenski a început în ajun de Anul Nou, la 31 decembrie 2018, când şi-a anunţat candidatura la prezidenţiale, spunându-le ucrainenilor că „vor avea un nou slujitor al poporului”.

Campania sa a exploatat povestea din film, înfăţişându-l ca un om simplu care îi înfruntă pe politicienii corupţi şi care va milita pentru a aduce pacea în estul ţării. (Când Zelenski a ajuns la putere în 2019, pe un val de furie populară, cea mai mare problemă era conflictul cu vecinul din est, Rusia. Moscova anexase deja Crimeea de cinci ani şi de atunci i-a susţinut pe separatişti într-un război în care muriseră 15.000 de oameni). Astfel, Zelenski s-a identificat cu năzuinţele maselor, care l-au propulsat în fruntea ţării, câştigând al doilea tur de scrutin cu un scor covârşitor, 73 la sută din voturi.

Putin provine dintr-o familie modestă: tatăl său a servit ca militar în marina sovietică, iar ulterior a lucrat pentru NKVD. Bunicul patern a fost bucătarul lui Vladimir Lenin şi Iosif Stalin. Până în clasa a cincea, era unul din puţinii elevi, din clasa sa de 45 de copii, care nu fusese primit încă în organizaţia de pionieri din cauza comportamentului său indisciplinat. Copilăria lui Putin a fost plină de greutăţi, ceea ce l-a făcut pe copilul introvertit să devină un om ambiţios, cu o dorinţă puternică de a se impune în faţa celorlalţi; din acest motiv s-a apucat de judo. După cursurile primare în care s-a remarcat mai ales pe plan sportiv şi cele liceale, a absolvit secţia de drept internaţional a Facultăţii de drept a Universităţii de Stat din Leningrad.

După absolvirea universităţii, Putin a fost recrutat de KGB ocupând diferite funcţii până în anul 1985 când a fost trimis în Republica Democrată Germană, unde a activat până în 1990. Reîntors în Rusia, ocupă diferite funcţii politice remarcându-se prin intransigenţă şi autoritate, astfel că în august 1999 este numit de Boris Elţîn în funcţia de prim ministru, iar în 31 decembrie 1999, când Boris Elţîn se retrage din funcţia de Preşedinte al Rusiei, Putin devine preşedinte interimar, fiind ales în 2000 cu o majoritate de 52,50 % din voturile exprimate. Este reales în martie 2004, continuând să guverneze într-un stil autoritar. Deoarece Constituţia îi interzicea lui Putin un al treilea mandat prezidenţial, în 2008 va face o rocada cu Dmitri Medvedev, devenind prim ministru şi menţinându-şi astfel dominaţia politică. La următoarele alegeri, în 2012, din nou rocada cu Medvedev şi Putin obţine al treilea mandat prezidenţial cu 63,6 % din voturi, în pofida acuzaţiilor larg răspândite de aranjare dinainte a voturilor şi a criticilor formulate de observatori internaţionali din cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa pentru nereguli procedurale.

Viaţa de familie

La vârsta de 30 de ani, Putin s-a căsătorit cu Ludmila Skrebneva, absolventă de filologie, care a lucrat ca stewardesă şi apoi ca profesoară de limbi străine. În 2013, după 30 de ani de căsnicie, a divorţat de femeia cu care are două fiice. Se pare că pentru Putin familia a fost un accesoriu necesar carierei sale politice. Familia Putin nu a apărut niciodată în public, reunită. În cadrul unui interviu, fosta soţie a lui Putin declara că viaţa alături de Vladimir Putin a fost un adevărat infern, având în vedere că pentru ea a fost ca şi cum ar fi fost prizonieră. Într-un documentar realizat de televiziunea germană ZDF, care se bazează pe documente provenite de la servicii de spionaj străine, sunt dezvăluite amănunte scandaloase despre viaţa personală a lui Putin, acesta fiind descris în perioada cât a stat în Germania ca un băutor înrăit, care îşi bătea sistematic fosta soţie. Putin „s-a ocupat” şi de educaţia fiicelor sale încredinţând această sarcina Ludmilei şi dispoziţiilor date oficialităţilor. (la Kremlin există un întreg departament care se ocupă de acest domeniu al vieţii sale). Cele două fete nu au mers niciodată la şcoală, făcând cursuri acasă cu profesori renumiţi, ulterior fiind înscrise la Universitate cu nume false, niciuna dintre ele nefiind văzută vreodată în campusul studenţesc. Presa i-a atribuit lui Vladimir Putin diverse relaţii, de la aventuri cu fosta spioană Anna Chapman, sau fosta menajeră Svetlana Krivonogikh (devenită între timp milionară), până la o presupusă căsătorie cu fosta gimnastă Alina Kabaieva, cu care s-a speculat că ar avea şi copii. Dar Vladimir Putin a refuzat constant să vorbească despre viaţa sa personală, iar Kremlinul a dezminţit categoric asemenea zvonuri. Se pare ca implicarea lui Putin în viaţa de familie a fost influenţată de trasăturile sale de personalitate, dar nu putem să nu observam şi multe similitudini cu viaţa de familie a ţarilor ruşi.

Volodimir Zelenski este căsătorit cu Olena. Deşi se cunoşteau încă de când se aflau în liceu şi aveau un cerc de prieteni comuni, cei doi au devenit mai apropiaţi când au intrat la universitate. Din 2003 ei sunt părinţii a doi copii: Oleksandra, născută în 2004 şi Kyrylo, născut în 2013. Olena Zelenska este licenţiată în inginerie civilă şi arhitectură, dar, ca şi Zelenski, s-a reprofilat, construindu-şi o carieră ca scenaristă şi scriitoare, alături de soţul ei. Spre deosebire de familia prezidenţială din Rusia, familia Zelinski a fost mereu în atenţia publicului, deşi Olena, până la izbucnirea războiului, nu s-a implicat în activitatea politică a soţului, cu toate că l-a susţinut. Ca prima doamnă a Ucrainei, ea şi-a propus să facă o reformă pe partea de nutriţie în şcolile Ucrainei, dar şi să promoveze limba ţării la nivel internaţional. În 2019 a fost inclusă în top 100 cei mai influenţi oameni ai Ucrainei, de către publicaţia Focus. Volodimir Zelinski este privit ca un familist convins, afirmându-şi public acest crez: „Cred că una dintre cele mai curajoase acţiuni pentru orice bărbat este responsabilitatea faţă de familie”- între convingerile şi acţiunile sale în această privinţă existând o deplină concordanţă. După izbucnirea conflictului cu Rusia, acţiunile lor au dovedit aceeaşi unitate şi aceleaşi convingeri: în timp ce Volodimir nu şi-a părăsit postul, îmbărbătându-şi poporul, Olena s-a implicat într-o campanie publică pentru a dovedi întregii lumi suferinţele poporului ucrainean şi atrocităţile comise de militarii ruşi.

Limbaj şi discurs, atitudini.

Limbajul şi discursul lui Putin este în concordanţă cu impresia pe care vrea să o producă, de om hotărât, dur, autoritar, de reprezentant al unei mari puteri şi cu mesajul de apărare şi promovare a tradiţiilor şi valorilor naţionale în faţa încercărilor ideologice şi militare ale occidentului de a le perverti, de a-şi impune propriile valori asupra unor state din spaţiul ex-sovietic şi de a izola tot mai mult Rusia. Putin trebuie să-şi convingă interlocutorii, inclusiv pe cei care nu sunt de acord cu el, şi de aceea limbajul său nu este unul simplu, direct, ci unul eufemistic: atacarea unei ţări străine nu este o invazie, nu este un război nejustificat ci doar o „operaţiune militară specială”, o „misiune de eliberare a Ucrainei”. Ucraina nu este un stat suveran şi independent ci „ teritoriul nostru istoric”, oamenii din conducerea Ucrainei care au fost aleşi în mod democratic sunt „neonazişti”, iar soldaţii ruşi, care fură din magazine, sparg bancomatele, distrug spitale şi omoară civili, sunt „adevăraţi eroi”.     

În limbajul lui Putin apar adeseori expresii din argou, chiar în convorbiri oficiale la nivel înalt, fapt ce îi pune în încurcătură pe traducători, care acoperă exprimările vulgare printr-o traducere literară, specifică limbajului unui demnitar. Folosirea unor asemenea expresii, specifice bandelor de adolescenţi şi mai ales cercurilor mafiote ruseşti, denotă un orgoliu excesiv, lipsă de respect faţă de interlocutor şi grave carenţe caracteriale manifestate şi în atitudini: pe regina Angliei a lăsat-o odată să-l aştepte o jumătate de oră, pe Angela Merkel vreo câteva ore bune, iar pe miniştrii săi îi lăsa să îl aştepte cu orele înaintea unei întâlniri. Este simptomatica în acest sens secvenţa difuzată în întreaga lume prin intermediul televiziunii, în care Putin îl umileşte pe şeful spionajului rus Serghei Nariskin într-o reuniune a Consiliului rus de Securitate în care a anunţat că recunoaşte în mod oficial independenţa regiunilor separatiste proruse Donetk şi Lugansk.                   

Pe măsură ce lucrurile se precipită şi nu merg în direcţia dorita de el, Putin se afişează crispat, nervos, insolent, necontrolat, intr-un discurs tot mai ameninţător; limbajul non-verbal întăreşte această imagine.

Limbajul lui Zelinski se înscrie pe linia misiunii pe care şi-a asumat-o de „slujitor al poporului“. Actorul Zelinski nu face teatru, nu e cabotin. El a părăsit scena şi s-a instalat în fotoliul de preşedinte, dar nu vrea să adopte limbajul protocolar şi diplomatic; ştie că nu are experienţă politică, dar acest lucru contează mai puţin; atâta vreme cât va spune adevărul, forma de comunicare în care îl transmite este mai puţin importantă. Într-un interviu din timpul campaniei electorale a spus că oamenii se identifică cu el deoarece este deschis, că poate fi rănit şi că nu îşi ascunde emoţiile în faţa camerelor de filmat. Şi a recunoscut încă de la început faptul că nu are experienţă şi a promis că va fi sincer. În timpul campaniei electorale, Zelinski a venit cu un discurs neconvenţional, cu probleme simple, care afectează fiecare cetăţean, cu o mare deschidere către tineri şi către zonele neacoperite de retorica oficială. Acest discurs „a prins” în rândurile electoratului care l-a votat cu o largă majoritate. Zelinski îşi foloseşte abilităţile de comunicare într-un mod foarte eficient: postează videoclipuri şi poze în care vorbeşte despre ce se întâmplă în Ucraina. Discursul său, caracterizat prin logică şi precizie, uneori cu accente patetice „trece prin sticla” mobilizează, emoţionează, stârnind ropote de aplauze în Camera Comunelor sau în Parlamentul European. Atunci când se adresează europenilor, deşi are un discurs scris, Zelinski nu-l foloseşte, privind fix în ecran, accentuând astfel impresia de hotărâre, dârzenie şi patriotism.                                                         

Actorul Zelinski, despre care Putin afirma că nu are abilităţile necesare pentru a conduce un stat, a dovedit contrariul şi s-a transformat într-un adevărat lider de război, care s-a remarcat drept un foarte bun comunicator pe timp de criză. Zilnic a transmis mesaje, zilnic a interacţionat şi şi-a mobilizat cetăţenii. Războiul din Ucraina este atât unul al armelor, cât şi unul al strategiilor de comunicare şi s-a dovedit că autenticitatea şi apropierea de oameni au întotdeauna de câştigat.

Prin discursul său sincer, clar, fără ocolişuri, emoţionant şi mobilizator, Zelinski a schimbat paradigma comunicării în cadrul leadershipului.

„Denazificare” şi „Demilitarizare”

Nu vom putea să-l înţelegem pe Putin fără să ţinem cont de trecutul său, de mediul în care a trăit şi s-a format. Un admirabil portret al acestuia îl face Gabriel Liiceanu: un kaghebist resentimentar care se poartă asemenea „naşului” mafiot din romanul lui Mario Puzzo, „un om frustrat crescut în Bronxul Petersburgului, luând bătaie pe maidan de la ceilalţi derbedei, pentru că era mic, activând în el un potenţial de resentimente şi de dorinţă de răzbunare enorme şi care, construit pe modelul raportului de forţe ca fiind totul, în aceste găşti. În aceste ganguri nu exista decât cultul puterii: cine dictează, cine-i marele boss, cine-i Naşul, e cel care înjoseşte şi nu se lasă înjosit” Problema lui Putin, un kaghebist asemenea format, e că el e portretul unui „prădător care are toate instinctele şi valorile antimoralei obişnuite.”

Specialiştii consideră că Vladimir Putin este afectat de sindromul Hybris. Termenul provine din limba greacă, unde „hybris” înseamnă orgoliu, lipsă de măsură şi dorinţă de răzbunare. Acest sindrom (atribuit şi lui Stalin şi lui Lenin) este o tulburare narcisistă caracterizată prin hiperîncredere în sine, simţ foarte dezvoltat de manipulare şi sentiment de putere nelimitată. Acest simptom, propriu dictatorilor, are consecinţe la nivel decizional: Putin ignoră cu bună ştiinţă regulile, bunul simţ, costurile şi consecinţele. Cei care suferă de Hybris pierd contactul cu realitatea, îşi pierd uzul raţiunii, se consideră invincibili, infailibili şi invulnerabili. Acest lucru a fost observat nu numai de către medici; fostul cancelar german Angela Merkel îi spunea preşedintelui american Barack Obama în momentul anexării peninsulei Crimeea de către Rusia că Putin „a pierdut orice contact cu realitatea (...) El este într-o altă lume.” Aceşti oameni vor să impună lumii înconjurătoare (prin orice mijloace) lumea lor, pe care o consideră cea mai bună chiar dacă este anacronică şi ilogică. Engramele din creierul acestor oameni sunt atât de profunde încât eludează realităţile şi logica. Pentru că îşi dau seama de această contradicţie, îşi construiesc o logică şi o morală proprie, pe care o clamează ca fiind singura adevărată. Ei sunt deţinătorii adevărului, ei sunt cei buni, iar toţi ceilalţi sunt cei răi şi iraţionali. Cine sunt ceilalţi ? Toţi cei care nu gândesc ca ei: duşmanii de clasă, imperialiştii, militariştii, neonaziştii. Acţiunea lor manipulatorie este evidenta: în eşafodajul logic pe care şi-l construiesc, sensul unor termeni este denaturat în scop justificativ.

Nazismul, conform DEX, este „doctrină politică a fascismului german fondată de Hitler, profund antiumană, care, susţinând superioritatea rasei ariene, al cărei reprezentant „pur” ar fi poporul german, încearcă să justifice violenţa, rasismul, genocidul, războaiele de cotropire”. Deci „neo-naziştii ucraineni” – afirmă Putin - comit un adevărat genocid asupra ruşilor din Donbas, Lugansk şi din întreaga Ucraina, deşi, tot conform spuselor sale, „ucrainenii şi ruşii sunt acelaşi popor”. Dar Putin confundă naţionalismul – cu excesele sale, provocate în unele state tot de politica imperialistă a Rusiei – cu fascismul. „Fascişti” ar exista şi în Polonia, Letonia, Lituania, Republica Moldova, Georgia. Nu e de mirare că şi românii sunt consideraţi “fascişti”. Dar în Ucraina, consideră Putin, situaţia a devenit mai gravă, fascismul a devenit nazism, ruşii sunt persecutaţi rasial. Acuzaţiile lui Putin care vizau cu precădere Regimentul sau Batalionul Azov (unitate de extremă dreapta paramilitară fondată în 2014 şi integrată ulterior în Garda Naţională a Ucrainei, care afişa simboluri şi slogane naziste), s-au extins ulterior la întreaga conducere a Ucrainei, calificată ca neo-nazistă. Nu se poate nega existenţa acestei organizaţii; dar adepţii săi reprezintă o minoritate. Ziarul american USA Today apreciază că extrema dreapta atrage doar 2% din votul electoratului ucrainean şi că „în comparaţie cu alte ţări din Europa de Est şi chiar din Europa de Vest, problema nazismului în Ucraina este una marginală”. „Prezenţa marginală a Regimentului Azov nu justifică invazia rusă şi pretinsa denazificare”, mai scrie USA Today. În multe state europene există partide de extremă dreaptă cu lideri în a căror discursuri pot fi identificate teme ale ideologiei Germaniei fasciste.

„Qui se scuse, s’accuse” sau, în limbajul lui Putin, „Cine spune, ăla e!”

În Rusia situaţia e puţin diferită: politica ţarilor ruşi, continuată apoi de Stalin, a devenit politica guvernamentală; abia aici tendinţele fasciste evoluează spre nazism deoarece afirmă deschis superioritatea slavilor, care ar avea o ideologie proprie, cu baze etnice, total opusă liberalismului occidental. Neo-nazismul de care vorbeşte Putin este un concept mai larg, care depăşeşte graniţele ultra-naţionalismului. Pe plan teoretic, această doctrină, însuşită de Putin, a fost fundamentată de către Alexandr Dughin care reinterpretează, inversează şi adaptează teoriile modelului german la realităţile Rusiei înlocuind „spaţiul vital” necesar arienilor cu cel „euroasiatic” necesar slavilor; Uniunea Euroasiatică ar fi echivalentul Uniunii Europene, iar civilizaţia euroasiatică s-ar opune civilizaţiei atlantiste (specifice liberalismului occidental) care, consideră Dughin, trebuie distrusă. Ca şi nazismul, dughenismul pune accentul pe acţiune, ce se înscrie pe linia tradiţiilor istorice ruse bazate pe absolutism şi militarism. Ideologia lui Hitler din „Mein Kampf”, promovată pe scară largă după 1933, a pregătit agresiunea militară a Germaniei, după cum teoriile lui Dughin din „Destin eurasianist” (şi alte lucrări ale sale) i-au servit lui Putin pentru justificarea agresiunilor împotriva Transnistriei (1991-1992), Ceceniei(1994-1996), Georgiei(2008), regiunii Nagorno-Karabah(2021) sau Ucrainei. Dacă deputatul ultra-naţionalist Vladimir Jirinovschi a anticipat ocuparea Ucrainei („Ucraina ar trebui să devină parte a Federaţiei Ruse”), Dughin a spus-o fără echivoc în 2008: „Trupele noastre vor ocupa capitala georgiana Tbilisi, întreaga ţară şi probabil chiar şi Ucraina şi Peninsula Crimeea, care oricum este parte a Rusiei, istoric vorbind".

Pentru Putin “denazificare” însemna dezoccidentalizarea Ucrainei, curăţirea minţilor „fraţilor” ucraineni de influenţele nocive ale vestului, readucerea acestora la ideologia patriei-mamă. Conceptul de „denazificare” a fost folosit de Stalin: după victoria de la Stalingrad, prizonierii luaţi de ruşi, au fost internaţi în lagăre şi au fost „denazificaţi”; printre aceşti prizonieri se aflau şi soldaţi români cărora (printre altele) li s-au predat cursuri de istoria României rescrise de ideologii Armatei Roşii. Procedeul a fost aplicat ulterior în toate ţările aflate sub influenţa Moscovei; să ne amintim că mulţi dintre noi am învăţat istoria României după manualele lui Roller. Anatol Ţăranu, fost ambasador al Republicii Moldova în Rusia, consideră că lupta ucrainenilor de a se debarasa de influenţa rusească, ce a culminat cu Euromaidanul a fost „o adevărată revoluţie democratică”. „Însă Rusia nu a acceptat această revoluţie a ucrainenilor şi a încercat să o înăbuşe. Ce se întâmplă acum în Ucraina putem spune că e o continuare a ceea ce s-a întâmplat la Maidan. Putin încearcă să înăbuşe, încă o dată, revoluţia de eliberare naţională a ucrainenilor, cu puterea forţelor armate”.

Putin înţelege însă în prezent, prin termenul de „denazificare“ a Ucrainei, totala schimbare de regim politic în această ţară. Luptele nu s-au terminat, dar procesul a început: primarul localităţii ucrainene Melitopol a fost înlocuit cu un edil prorus, toate colegiile au fost obligate să se redeschidă cu predare în limba rusă, iar noul primar a cerut locuitorilor să nu se opună ocupaţiei ruse pentru ca viaţa să poată reveni la „normal”. Desigur, este vorba de normalul rusesc, instaurat deja în Crimeea unde „se estimează că 30.000 de tătari din Crimeea au fugit din peninsulă începând cu 2014. Unii dintre cei care au rămas s-au confruntat cu o represiune dură din partea autorităţilor ruse, care au interzis principalul organism reprezentativ al tătarilor ca şi unele grupuri religioase. Aproximativ 80 de tătari au fost condamnaţi şi 15 activişti au dispărut”.

Din arsenalul metodelor de „denazificare” au făcut parte şi transferurile de populaţii. Să ne amintim de deportarea tătarilor din Crimeea, operaţiune amplă coordonată în 1944 de şeful NKVD Lavrent Beria în numele lui Stalin, de deportările moldovenilor şi ale etnicilor germani din România în partea asiatică a Uniunii Sovietice sau în Siberia; în locul lor au fost aduşi ruşi. Procedeul continua şi astăzi într-o formă mai rafinată; naturalizarea în masă a populaţiilor din teritoriile ocupate. În 2019, printr-un decret prezidenţial Putin a oferit cetăţenie rusă şi paşapoarte ruseşti (printr-o procedură rapidă) locuitorilor din Osetia de Sud, Transnistriei şi regiunilor ocupate din Ucraina.

Întrucât în viziunea regimului şi propagandei ruse tot ce vine din Occident înseamnă nazism, iar în zilele noastre democraţiile sunt echivalate cu nazismul, procedeul de „denazificare” trebuie aplicat şi altor state foste comuniste; în Duma de Stat a Rusiei a fost depus un proiect privind „denazificarea” Poloniei, Kazahstanului, a Republicii Moldova, Lituaniei, Letoniei şi Estoniei. Putin declara că Rusia se simte ameninţată de ţările vecine (!) ; un asemenea proiect nu reprezintă oare o ameninţare la adresa Alianţei Nord Atlantice, ţinând cont că patru din ţările enumerate sunt membre ale NATO şi ale Uniunii Europene?       Un alt obiectiv fixat de Putin armatei este „demilitarizarea” Ucrainei. Imediat după declanşarea ofensivei ruseşti, Veaceslav Volodin preşedintele Dumei de Stat a Rusiei, declara că Moscova urmăreşte „demilitarizarea completă” a Ucrainei şi a cerut ucrainenilor să depună armele şi să nu participe la niciun fel de mobilizare. Prin urmare, „demilitarizarea” înseamnă dezarmarea şi desfiinţarea armatei ucrainene şi transformarea Ucrainei într-o gubernie. Încercând să explice ce înseamnă demilitarizarea Ucrainei, Dmitri Pesckov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, spunea că este „neutralizarea potenţialului ei militar care a crescut notabil recent”. O Ucraina puternică din punct de vedere militar şi condusă de „neo-nazişti” ar reprezenta, în viziunea lui Putin, o ameninţare la adresa democraţiei interne, dar şi la adresa Rusiei.  

„Demilitarizare” şi „denazificare”. Alăturarea celor doi termeni nu este întâmplătoare: Putin face aici (voit) o eroare logică; regimurile militare au tendinţe dictatoriale (conducătorii Ucrainei sunt numiţi „fascişti” şi „anti-democraţi”. În virtutea acestui raţionament, o ţară cu o armată puternică este o ţară anti-democratică, în care armata este un instrument de promovare a ultra-naţionalismului şi de asuprire a minorităţilor şi a altor popoare. Pe linia aceluiaşi raţionament, Statele Unite şi Rusia ar fi ţări anti-democratice? Nu, răspunde Putin, pentru că armata rusă are un înalt nivel ideologic şi un scop nobil (de a elibera regiunile Donbas şi Lugansk şi apoi toată Ucraina de fasciştii care le conduc şi care asupresc minoritatea rusă), spre deosebire de armata imperialiştilor americani care a fost trimisă în Vietnam şi Irak pentru a subjuga popoarele respective şi nu pentru a răsturna regimurile dictatoriale existente şi care îşi asupreau propriul popor. „Fasciştii” ucraineni ignoră axioma rusească potrivit căreia „ruşii şi ucrainenii sunt acelaşi popor” şi trebuie pedepsiţi pentru aceasta. Două tendinţe din societatea ucraineană l-au determinat pe Putin să ordone declanşarea invaziei: democratizarea vieţii sociale şi dorinţa de a adera la U.E. şi NATO. Raţionamentul e simplu: „ordinea” (geopolitică) trebuie restabilită prin înlăturarea „neo-naziştilor” de la conducerea Ucrainei şi desfiinţarea armatei naţionale (instruită şi dotată de către NATO), care ameninţă Federaţia Rusă. Dar NATO este o alianţă defensivă, iar pseudoargumentul invocat de Putin că „Rusia se simte ameninţată de ţările vecine” şi, prin urmare, are nevoie de „garanţii de securitate”, „a fost perfect ridiculizat de secretarul de Stat american Blinken, prin comparaţia cu vulpea care dă atacul asupra coteţului găinilor spunând că se simţea ameninţată de găini”.

Dacă pe la jumătatea secolului XIX Imperiul Otoman era considerat “bolnavul Europei”, astăzi această etichetă poate fi pusă Rusiei. După destrămarea Uniunii Sovietice, Rusia a involuat, neputând ţine pasul cu Occidentul, iar după dispariţia Tratatului de la Varşovia s-a simţit stingheră şi într-o poziţie de inferioritate într-o lume unipolară dominată de S.U.A ca for diriguitor al NATO. Propaganda rusă a alimentat din plin acest sentiment de frustrare colectivă; prin urmare, nu e de mirare că pentru viitorul conducător al Rusiei, fostul ofiţer KGB, Vladimir Putin, Uniunea Sovietică a fost „Marea Rusie”, iar destrămarea URSS a reprezentat „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut”. Odată ajuns la putere, Putin, afişând o aparentă deschidere democratică, şi-a propus să reînvie măreţia Rusiei de altădată, conlucrând cu statele din vest pe plan comercial (în special prin vânzarea rezervelor naturale), sporindu-şi capacităţile militare, căutând să atragă foste republici sovietice în „uniuni statale” iniţiind o intensă campanie de ideologizare. Pe acest ultim plan, s-a folosit de mitul Marelui Război pentru Apărarea Patriei şi de puternica tradiţie ortodoxă, inoculând treptat, treptat, ideea că atacarea URSS de către Germania nazistă reprezintă, de fapt, un atac al Occidentului asupra Rusiei.

Prin urmare, tot ce vine din Occident înseamnă nazism, iar democraţiile occidentale îşi exportă ideologia nazistă şi chiar vor să o impună Rusiei prin intermediul NATO. „Hidra” fascistă ameninţă „sfânta” Rusie prin intermediul NATO, care se extinde şi în “spaţiul vital” al Rusiei, urmărind să distrugă civilizaţia euroasiatică. Prin urmare, „intrusul” trebuie eliminat. Rusiei, lui Putin personal, îi revine misiunea istorică de a apăra – prin orice mijloace – valorile tradiţionale ale slavilor. „Marea Rusie “ nu poate accepta o lume cu un singur pol de putere expansionist.

Multipolaritate şi sfere de influenţă

Rolul NATO (condusă de America – „ţara răului absolut” – în viziunea lui Dughin - a devenit şi mai nociv într-o lume care nu mai este nici măcar bipolară. „NATO este o entitate rudimentară, o continuare a bipolarităţii. Cred că NATO ar trebui distrusă şi să înceteze să mai existe într-o lume multipolară.” - afirma Alekxandr Dughin. Rusia nu are nimic cu NATO, atâta timp cât această organizaţie îşi limitează acţiunile în zona Americilor. Rusia, ca putere regională (aflată în declin), neputând face faţă concurenţei cu Vestul, bazându-se pe realităţile economice mondiale, îşi căută aliaţi, propovăduind ideea lumii multipolare. O afirmase însuşi Putin în 2007 la Conferinţa de Securitate de la Munchen „Consider că modelul unipolar este nu numai inacceptabil, ci şi imposibil în lumea de astăzi”. „PIB-ul combinat, măsurat la paritatea puterii de cumpărare, al unor ţări precum India şi China este deja mai mare decât cel al Statelor Unite. Iar un calcul similar cu PIB-ul ţărilor BRIC - Brazilia, Rusia, India şi China - depăşeşte PIB-ul cumulat al UE. Şi, potrivit experţilor, acest decalaj nu va face decât să crească în viitor. Nu există niciun motiv de îndoială că potenţialul economic al noilor centre de creştere economică globală va fi transformat în mod inevitabil în influenţă politică şi va consolida multipolaritatea”. După declanşarea invaziei asupra Ucrainei, când Rusia a devenit tot mai izolată pe plan internaţional, nevoia de aliaţi a devenit tot mai stringentă pentru regimul lui Putin; aşa se face ca în plin război, ministrul de externe rus Serghei Lavrov se afla la Beijing şi New Delhi oferind acestor ţări facilităţi comerciale în schimbul acceptării şi aprobării acţiunilor Rusiei.

„Doctrina Karaganov” şi „Democraţia dirijată”

Dar NATO reprezintă doar o ameninţare potenţială; Rusia avea nevoie de un pretext mai plauzibil pentru a ataca ţările ex-sovietice, iar propaganda rusă l-a oferit. Serghei Karaganov, preşedintele Consiliului pentru Politică Externă şi de Apărare din Moscova, a elaborat conceptul teoretic al intervenţionismului rusesc. Doctrina care-i poartă numele stipulează că după 1991 politica externă a Rusiei faţă de vecini trebuie să aibă ca obiectiv protejarea etnicilor ruşi din ţările respective, fie şi cu preţul unor intervenţii militare. Doctrina a fost completată de Putin şi pusă imediat în aplicare: unităţile teritoriale locuite în majoritate de etnici ruşi, chiar dacă se află pe teritoriul altor state, nu au nevoie de aprobarea autorităţilor centrale pentru a-si exprima opţiunile şi autodeterminarea; unităţile militare din Transnistria nu au mai fost retrase, deşi Rusia promisese acest lucru. Un alt ideolog, Vladislav Surkov, a elaborat liniile directoare pentru implementarea ideilor lui Karaganov . Ideile sale privind „verticala puterii” sau „democraţia dirijata” creionează procedurile de urmat în vederea desfăşurării în teritoriile ocupate a unor alegeri regionale, după modelul celor interne, care să asigure, fără probleme, victoria partidelor favorabile puterii.

Pentru unii, o lume unipolară ar fi mai bună pentru că ar înlătura posibile rivalităţi. Dar şi o lume multipolară nu ar exclude reîntoarcerea la „sferele de influenţă” şi la „doctrina Brejnev” a „suveranităţii limitate” mai ales în cazul Rusiei care are o tradiţie şi antecedente în acest sens. „Doctrina Brejnev” a fost folosită pentru a justifica invazia Cehoslovaciei care a pus capăt primăverii de la Praga în 1968; „doctrina Karaganov” este astăzi utilizată pentru a justifica invazia Ucrainei. Ambele teorii reflecta modul de gândire al păturilor conducătoare ruseşti şi sunt expresii ale narcisismului slav. Pentru Rusia lui Putin lumea actuala este dominată de câteva centre de putere, care pot stabili orbitele pe care gravitează statele din jurul lor; relaţia acestor state cu centrul de putere este una de vasalitate. O asemenea relaţie – vădit anacronică – a fost întreţinută şi de faptul că în republicile post-sovietice puterea a fost preluată de elite corupte, de oameni îndoctrinaţi ideologic, punând pe primul plan interesele lor personale, unii dintre ei chiar convinşi că „lumina vine de la răsărit” (Dacă ne-am referi la Republica Moldova, e suficient să amintim numele lui Mircea Snegur, Pavel Lucinski, Vladimir Voronin sau Igor Dodon). Politica promovată de aceşti oameni a intrat în contradicţie cu aspiraţiile fireşti ale oamenilor spre libertate, democraţie, afirmarea suveranităţii şi identităţii naţionale. Au apărut partide reformiste care, au câştigat electoratul, de partea lor; unii dintre aceşti lideri au fost înlăturaţi prin voinţa populară; alţii există şi la ora actuală. Liderii ruşi au considerat că aceste mişcări reformiste sunt influenţate şi alimentate din Occident şi urmăresc slăbirea influenţei Rusiei care, are dreptul istoric şi ecleziastic de a orienta direcţiile de evoluţie ale acestor state. Această concepţie contravine principiilor actuale privind relaţiile internaţionale între state suverane şi egale în drepturi. Rusia nu se poate debarasa de trecut, trecând de la dictatura ţaristă la dictatura leninistă şi, în prezent, la dictatura putinistă.

După destrămarea Uniunii Sovietice, politica Rusiei s-a orientat pe două planuri: economic (de a obţine bani de la ţările din vest şi de a le face dependente de resursele sale) şi militar (prin intervenţii iredentiste). Aceste intervenţii repetate aveau un dublu scop; de a crea ceea ce numeşte Putin „Novorossia” şi de a arata Occidentului că Rusia nu este dispusă să renunţe la calitatea sa de „suzeran” în raporturile cu fostele republici sovietice. După ce Polonia, Ungaria, Cehia, România, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania şi Bulgaria au aderat la NATO, iar Ucraina şi-a manifestat deschis această intenţie, Rusia s-a simţit frustrată, de faptul că statele occidentale şi America au ignorat „aspiraţiile sale legitime” şi a decis să intervină. Prin această intervenţie, Putin „este hotărât să oblige Europa să revizuiască în viitor formula sferelor de influenţă, Rusia obţinând în acest proces un vot cheie asupra problemelor economice şi de securitate ale continentului”. În planul relaţiilor interpersonale frustrarea poate genera agresivitate, iar un comportament agresiv încalcă graniţele sociale şi poate duce la deteriorarea sau chiar ruperea relaţiilor cu cei din jur; iată că fenomenul se poate extinde şi la nivelul relaţiilor dintre state mai ales când populaţia unui anumit stat este supusă unei intoxicaţii ideologice masive ! (Să nu ne mirăm că politica lui Putin are destui susţinători în Rusia!). În acest caz, pentru cel frustrat nu mai contează cât de legitime sunt „aspiraţiile”sale, iar agresivitatea se transformă în „terorism geopolitic”: „Nu doar Ucraina este atacată. Sunt atacate şi dreptul internaţional, ordinea internaţională bazată pe norme, democraţia şi demnitatea umană. Acesta este terorism geopolitic, pur şi simplu”.

De la forţa dreptului, la dreptul forţei

Dreptul internaţional este transformat în drept regional, adică dreptul celui mai tare din regiunea respectivă. Dacă suveranitatea este definită drept „calitate sau stare a unei colectivităţi, mai ales a unui stat, de a se conduce liber, pe plan intern şi extern, fără amestec din afară” (sursa Dicţionarul explicativ al limbii române), iată cum concepe Vladimir Putin suveranitatea statului independent ucrainean: „Sunt convins că adevărata suveranitate a Ucrainei este posibilă doar în parteneriat cu Rusia”. Ne întoarcem astfel la dreptul feudal, adică la dreptul suzeranului asupra supuşilor şi vasalilor săi. De altfel, acest lucru este valabil şi în plan economic, prin revenirea la economia naturală închisă: „restricţiile impuse unor firme ruseşti de a cumpăra bunuri din Vest, din Europa şi din SUA” reprezintă „un impuls pentru a produce aceste bunuri în ţara noastră”.                  

Dreptul internaţional este „un set de norme recunoscute de statele lumii ca având un caracter obligatoriu în relaţiile lor reciproce, inclusiv cu organizaţii internaţionale. De obicei, dreptul internaţional este încorporat în acorduri încheiate între state suverane şi/sau derivă din astfel de acorduri”, (Sursa European Justice) Principiile care guvernează relaţiile dintre state se regăsesc în documentele constitutive ale unor organizaţii internaţionale: O.N.U, O.S.C.E, Consiliul Europei etc. din care fac parte statele respective. 198 de state sunt în prezent membre ale ONU şi 27 de state sunt membre ale Uniunii Europene. Cea mai importantă organizaţie internaţională din lume, O.N.U. a fost constituită după al doilea război mondial pe 24 octombrie 1945 prin semnarea de către membrii fondatori a Cartei O.N.U, document care evidenţiază misiunea organizaţiei de a asigura „pacea mondială”, „respectarea drepturilor omului”, „cooperarea internaţională” şi „respectarea dreptului internaţional”. Deşi crearea acestor instituţii reprezintă un mare progres în reglementarea relaţiilor dintre state, modul de organizare şi funcţionare a acestora, modul de adoptare a deciziilor nu asigura o deplină egalitate între statele membre, fapt ce creează probleme, mai ales în situaţii de criză. Astfel, deciziile importante precum pacea şi securitatea internaţionale, admiterea de noi membri şi bugetul ONU sunt aprobate cu o majoritate de două treimi (deşi în ultimii ani s-au depus eforturi spre a se lua decizii mai degrabă prin consens) şi există dreptul de veto al celor 5 membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU (China, Marea Britanie, Franţa, Rusia, Statele Unite ale Americii), folosit de multe ori abuziv pentru a influenţa deciziile în direcţia intereselor personale. În pofida regulii care pretinde că un membru al Consiliului de Securitate să se abţină de la vot atunci când trebuie luată o decizie ce îl vizează direct, un asemenea lucru nu se întâmplă. În cazul în care se stabileşte că o situaţie creată ar pune în pericol pacea şi securitatea internaţională, Consiliul poate face anumite recomandări; aceste recomandări nu sunt obligatorii pentru membrii ONU, dar sunt un indicator al opiniei internaţionale generale şi reprezintă autoritatea morală a comunităţii naţiunilor.

Se poate cere Rusiei să respecte nişte norme morale în condiţiile în care nu şi-a respectat nici măcar obligaţiile legale privind suveranitatea şi independenţa unor state, obligaţii asumate prin semnarea unor tratate internaţionale ? Să amintim doar de prevederile Tratatului de la Budapesta semnat la 5 decembrie 1994 între Ucraina, Statele Unite, Marea Britanie şi Rusia, prin care ţările semnatare se obligau în schimbul renunţării de către Ucraina la armele nucleare sovietice de pe teritoriul său, să respecte suveranitatea, independenţa şi frontierele existente ale Ucrainei. După 20 de ani Rusia ocupa Crimeea, iar acum a pornit împotriva Ucrainei un război devastator ale cărui urmări nu pot fi încă prevăzute. Prin acest război Vladimir Putin a întors lumea de la forţa dreptului la dreptul forţei”.

Consecinţele invaziei; perspective.

În aceste condiţii şi mai ale după atrocităţile comise de armata rusă în Ucraina, se pune întrebarea: ce credibilitate mai are Rusia pe plan internaţional, cine din liderii din Vest şi-l mai doreşte ca interlocutor pe Vladimir Putin? Imaginea, pe care Putin s-a străduit să şi-o construiască şi s-o prezinte lumii (prin postări în care apare jucând hockey, practicând judo, călărind la bustul gol, înotând în apa îngheţată sau pilotând avioane pentru stingerea incendiilor), a fost făcuta praf; revista satirică Charlie Hebdo a publicat recent o caricatură cu el, sub înfăţişarea unei gorile ce urinează pe butonul roşu, iar preşedintele american Joe Biden spunea că Vladimir Putin va deveni un paria internaţional. Imaginea negativă a lui Putin capătă contururi şi mai îngroşate prin comparaţie cu Volodymir Zelenski „Putin, cel care se poza călare, se ascunde azi în buncărul său secret, în timp ce Zelensky, fostul comediant, îşi riscă viaţa în prima linie”, - scria celebrul filosof  Nassim Nicholas Taleb. Prin deciziile sale, considerăm că Putin a afectat şi imaginea ţării sale; astăzi ruşii sunt priviţi în Occident asemenea arabilor după atentatele teroriste din 11 septembrie 2001.

Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, ca principal organ judiciar al Naţiunilor Unite, a ordonat Rusiei să suspende invadarea Ucrainei. Deşi decizia Curţii este obligatorie, instanţa nu are nicio modalitate de a o pune în aplicare; Rusia a anunţat că nu va respecta această decizie. De asemenea, Rusia a fost exclusă din Consiliul Europei, iar drapelul Rusiei a fost coborât de pe stâlpul din faţa clădirii Consiliului Europei din Strasbourg. Aceste măsuri echivalează cu o ostracizare, Rusia fiind „recunoscută oficial ca parte a lumii barbare” – după cum scrie ziarul The Guardian. Oprobriul comunităţii internaţionale faţă de Rusia este evident; dezaprobarea prin care societatea condamnă pe cei care nu respecta regulile jocului nu este suficientă; în lipsa unor măsuri coercitive, aceştia pot continua să sfideze opinia majorităţii. De aceea se impune o regândire a principiilor de funcţionare a organismelor internaţionale în sensul identificării unor proceduri care să asigure o deplină egalitate între state în procesul decizional şi stabilirea unor repercusiuni pentru cei care încalcă în mod voit normele unanim acceptate.

Războiul declanşat de Rusia împotriva Ucrainei va avea ca efect amplificarea procesului de afirmare a identităţii naţionale a Ucrainei. Un mare merit în acest sens îi revine lui Volodymir Zelinsky. Ucrainenii au început să-şi afirme această identitate mai ales după destrămarea URSS, procesul fiind mult mai prezent în rândul generaţiei tinere şi în vestul (occidentalizat) faţă de estul (filo-rus). Invazia rusească, având ca scop declarat rusificarea şi „denazificarea” = dezoccidentalizarea Ucrainei, a realizat exact contrariul: afirmarea unei noi identităţi naţionale centrată pe valorile democratice europene şi chiar mai mult decât atât, a amplificat ostilitatea faţă de Rusia.                                                  Totodată, evenimentele din Ucraina au pus în gardă ţările vecine Rusiei: „Rusia nu este vecinul pe care îl credeam” – a declarat Sanna Marin, prim-ministrul Finlandei. Finlanda şi Suedia au renunţat la neutralitate şi expectativă, declarându-se acum favorabile aderării la NATO, „Neutra” Elveţie s-a alăturat Uniunii Europene adoptând sancţiuni împotriva unor cetăţeni ruşi implicaţi în invadarea Ucrainei îngheţându-le activele, iar Georgia, Ucraina şi Moldova au semnat cereri de aderare la Uniunea Europeana. În plan economic, războiul şi sancţiunile împotriva Rusiei au afectat puternic comerţul mondial, iar explozia preţurilor pentru petrol şi gaze au determinat scumpiri generale la toate produsele şi intensificarea eforturilor statelor europene de a căuta alternative la energia rusă. O posibilă recesiune europeană nu poate să nu se răsfrângă şi asupra României, unde se estimează o creştere economică mai mică. Localizarea geografică şi potenţialele ameninţări ale Rusiei face să crească reticenţa investitorilor străini faţă de România, iar ocuparea Insulei Şerpilor de către Rusia face aproape imposibilă exploatarea rezervelor de gaze din Marea Neagra.

Sancţiunile aplicate încep să-şi facă efectul atât în Rusia cât şi în întreaga lume: aceste sancţiuni vizează atât Federaţia Rusă cât şi pe oligarhii ruşi; sancţiunile aplicate oligarhilor nu trebuie privite ca fiind aplicate unor persoane fizice pentru că sunt de naţionalitate rusă ci se referă la aceştia datorită legăturilor lor cu regimul de la Moscova. La câteva ore după declanşarea invaziei asupra Ucrainei, Vladimir Putin a convocat, la Kremlin, 37 din cei mai importanţi oameni de afaceri din Rusia, dintre care şi cel puţin 12 miliardari. Potrivit centrului de studii politice din S.U.A. Atlantic Council „ruşii ar fi ascuns în străinătate aproximativ un trilion de dolari, adică o mie de miliarde din ceea ce se numeşte „dark money” iar „aceşti bani pot fi folosiţi şi directionaţi de Kremlin pentru spionaj, terorism, spionaj industrial, mită, manipulare politică, dezinformare şi multe alte scopuri militare”.

Invazia rusă asupra Ucrainei a determinat statele membre NATO, inclusiv România să-şi sporească cheltuielile militare. Germania a anunţat creşterea cheltuielilor militare la peste 2% din PIB şi deblocarea a 100 de miliarde de euro pentru a-şi moderniza apărarea. Se prefigurează o noua cursă a înarmărilor.

Totodată, datorită politicii agresive a Rusiei, relaţiile dintre NATO şi Uniunea Europeană, aflate în „moarte cerebrală”, după expresia lui Macron, s-au îmbunătăţit foarte mult, cele două organizaţii coordonându-şi eforturile spre un parteneriat bazat pe egalitate şi complementaritate.

Atrocităţile comise de soldaţii ruşi au oripilat lumea liberă şi ne face să ne punem întrebări privind modul de instruire şi educare a recruţilor în Rusia. Se poate spune că gradul de democratizare a armatei unei ţări este un reflex al gradului de democratizare a societăţii civile. Dacă în societatea rusească există o falie între generaţii, între pătura intelectuală şi restul societăţii, acelaşi lucru se observă şi în armata rusă. Putin este înconjurat de generali şi ofiţeri superiori care au fost formaţi şi au activat în armata sovietică unde, un accent deosebit era pus pe pregătirea ideologică a combatanţilor, axată pe evidenţierea eroismului ostaşilor ruşi dovedit în „marele război pentru apărarea patriei” şi în ura faţă de duşman, devenit acum societatea occidentală, NATO, precum şi toţi cei care se raliază ideilor duşmanului. Această ideologie exclude etica: scopul scuză mijloacele. Pentru Putin, invadarea Ucrainei are un scop „nobil”, iar cei care o duc la îndeplinire sunt nişte „eroi”. După 1991, multe din statele foste componente ale U.R.S.S, inclusiv România, au iniţiat reforme care să rupă definitiv legăturile cu sistemul militar dictatorial comunist. În armata rusă asemenea reforme nu au existat; armata Federaţiei Ruse este continuatoarea armatei sovietice.

Legile războiului, care guvernează comportamentul părţilor într-un război, atât la nivel naţional cât şi internaţional, sunt aplicate de ruşi în Ucraina la nivelul dreptului roman care conferea dreptul învingătorului de a jefui bunurile inamicului („praeda bellica”), de a umili supravieţuitorii şi de a ucide în caz de nevoie („iure caesus’). Între soldatul sovietic care venise în România ca „eliberator” în 1944, satirizat de Constantin Tănase în scheciurile sale („davai ceas, davai palton”) şi soldatul rus trimis de Putin să elibereze Ucraina de „nazişti” care fură tot ce găseşte, violează femei, umileşte combatantele din armata ucraineana tunzându-le zero, confiscă şi distruge cărţi despre cultura ucraineană, „execută” cu un glonţ în cap monumentul dedicat poetului naţional ucrainean Taras Şevcenko,răpeşte copii sau comite asasinate asupra civililor, nu există nicio deosebire.   

Republica Moldova priveşte cu îngrijorare evenimentele din Ucraina. În Republica Moldova circula un banc; Întrebare la radio Erevan: „Cu cine hotărniceşte Rusia?” şi răspunsul: „Cu cine vrea”. R. Moldova este o ţară mică, cu posibilităţi limitate şi nu dispune de capacitatea de rezistenţă a Ucrainei. Între Odessa şi Transnistria separatistă nu sunt decât 60 de km. Dacă Odessa va cădea, ruşii vor fi primiţi cu braţele deschise în Transnistria şi e greu de presupus că se vor opri aici şi nu vor ajunge la Prut, perspectivă care-i îngrozeşte pe mare parte din moldoveni, care au mai trăit experienţa ocupaţiei ruseşti. Aceştia văd în decizia de re-unire cu România singura posibilitate de a se pune la adăpost de agresiunea rusă. „Cum acest scenariu e puţin probabil, ne agăţăm de „neutralitatea constituţională”, în speranţa că steguleţul alb pe care-l vom flutura în faţa agresorului îi va domoli poftele sangvinare.”- afirma scriitorul Vitalie Ciobanu.

Deocamdată, Republica Moldova a depus pe 4 martie 2022 cererea de aderare la Uniunea Europeană asemenea Ucrainei şi Georgiei. Dar în R. Moldova o parte a populaţiei este pro-rusă. Alexandr Kalinin, liderul Partidului Regiunilor – o formaţiune politică pro-rusă – l-a asigurat pe Putin ca cetăţenii R. Moldova sprijină „operaţiunea specială” de pe teritoriul Ucrainei şi l-a invitat să o ducă până la capăt. Propaganda rusă, susţinută de asemenea formaţiuni politice, creează confuzie în rândurile electoratului moldovean; un sondaj de opinie din martie, arată că formaţiunile pro-Est ar acumula împreună circa 30% din sufragii, ceea ce creează temeri în perspectiva viitoarelor alegeri.

Nimeni nu poate rămâne indiferent la ce se întâmplă astăzi în Ucraina, chiar dacă nu îl afectează direct, pentru că fiecare om are o conştiinţă morală care îi impune o anumită conduită în relaţiile cu semenii săi. Conştiinţa morală este principiul subiectiv al ordinii morale. Regimul instaurat de Lenin în Rusia şi ulterior propaganda comunistă au alterat profund conştiinţa morală. Apelul făcut mereu de Putin la „ortodoxia rusă” şi atitudinea patriarhului Kiril (şi el fost ofiţer KGB), de sprijinire a războiului împotriva Ucrainei, pot fi considerate manifestări de fariseism.      

„Atrocităţile, cinismul şi minciuna care însoţesc agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei dovedesc că, departe de a fi dispărut, barbaria comunistă s-a metamorfozat într-o barbarie încă şi mai perversă. Fascismul, inclusiv versiunea sa cea mai virulentă, nazismul, au fost condamnate şi au devenit nefrecventabile şi inactive. Comunismul, inclusiv versiunea sa cea mai virulentă, sovietismul, nu au fost condamnate, sunt încă active, intimidează şi tulbură minţile la sute de milioane de oameni. Ar fi, din partea noastră, a „occidentalilor”, o prostie monumentală şi o eroare de neiertat să ne adăpostim cu laşitate în spatele „prudenţei” politice şi a unei confort egoist (de altfel iluzoriu!) şi să ignorăm strigătele de disperare şi de ajutor care ne vin din Ucraina, Moldova, Gruzia sau Armenia, ţări ai căror cetăţeni nu vor altceva decât să fie ca noi, adică să împărtăşească alături de noi idealurile, felul de a fi, principiile şi valorile europene”. psiholog Emil FORST, avocat Gianina Vera POROŞNICU