Ultimul dintre sticlarii Iașului. Păstrătorul magiei transparente

 * în inima Iașului, pe o stradă ascunsă de tumultul cotidian, se află un atelier modest, dar plin de farmec * este locul unde ultimul sticlar al orașului își petrece zilele înconjurat de unelte și piese de sticlă sclipitoare * în vremuri în care meșteșugurile tradiționale sunt pe cale de dispariție, el rămâne un simbol al perseverenței și al frumuseții create de mâinile omului

 

Atelierul lui Romică Robu, sticlar la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, este o veritabilă capsulă a timpului. De îndată ce pășești înăuntru, ești întâmpinat de o căldură aparte, de mirosul inconfundabil de sticlă încălzită și de sunetul delicat al uneltelor care lucrează neîncetat. Pereții sunt acoperiți cu rafturi pline de creații delicate, fiecare piesă purtând amprenta unică a meșterului. Fiecare obiect are propria poveste, fie că este un vas de cristal fin, o figurină grațioasă sau un vitraliu colorat.

Romică Robu își începe ziua devreme. Privirea sa blândă și zâmbetul cald te fac să te simți ca acasă. „Sticla este o artă a răbdării și a pasiunii”, spune el, cu vocea tremurândă de emoție. „Fiecare bucată de sticlă are o viață proprie. Trebuie să o înțelegi, să o simți și să o modelezi cu grijă”, a spus sticlarul, care adaugă al 35-lea an de meserie.

Atelierul,o simfonie de foc și culoare

Într-o dimineață însorită de vară, el ne-a deschis ușa atelierului său pentru a ne arăta cum prinde viață magia sticlei. Cu o mișcare sigură, el așază o bucată de sticlă pe flacăra arzătoare. Sub privirea sa atentă, materialul începe să se topească și să se transforme într-o masă lichidă, strălucitoare. Cu mâinile sale pricepute, o modelează în forme grațioase, parcă dansând cu flacăra.

„Fiecare obiect pe care îl fac este unic. Nu există două bucăți de sticlă la fel, la fel cum nu există doi oameni identici. Asta este frumusețea acestui meșteșug”, explică bărbatul unui grup de copii curioși sosiți în vizită. „La ce temperatură se topește sticla”, întreabă Tudor Roșu, iar Sebastian Lupei îl completează: „Pare să fie destul de periculos”. „Oare lupa asta la ce-o fi bună”, îl trag de mânecă Gloria Băianu și Ivona Hodoroabă, în timp ce Paul Matei și Edan Costea stau cu ochii pe butelie. „Cum ați ales meseria?”, vine repejor și întrebarea lui Heinrich Postelnicu. Romică Robu le răspunde tuturor cu răbdare, de parcă ar deschide o carte de basme. El nu este doar un un profesionist, ci și povestitor. Fiecare obiect de sticlă creat în atelierul său poartă o parte din sufletul său și o poveste de viață. Cu o nostalgie vizibilă în ochi, ne povestește despre vremurile când meșteșugul sticlei era înfloritor în Iași. „Erau mulți sticlari pe vremuri. Acum sunt printre ultimii. Tinerii nu mai vor să învețeaceastămeserie. E trist, dar sunt mândru să continui tradiția”, spune bărbatul.

Pe măsură ce timoul trece, el le arată copiilor diverse tehnici de prelucrare a sticlei, fiecare cu propriile secrete și subtilități. Fiecare piesă este o mică operă de artă, rezultatul anilor de experiență și al dedicării neîncetate. „Eu repar sticlăria ce se folosește în laboratoare, dar și construiesc piese noi.Vedeți acest proiect? A folosit la extragerea unor uleiuri volatile, alea de se folosesc în parfumuri”, spune sticlarul.

De-a lungul anilor, și-a perfecționat tehnica și a experimentat cu noi metode, păstrând vie tradiția, dar aducând și inovații. „Sticla nu iartă greșelile. Fiecare piesă este unică, iar fiecare încercare e o lecție nouă”.

Atelierul lui este o adevărată oază de creativitate. Aici, bucăți de sticlă brută se transformă în piese sub mâinile pricepute ale maestrului. Focul arde constant, menținând o temperatură de peste 1000 de grade Celsius, esențială pentru topirea sticlei: „Focul este inima acestui loc. Fără el, nu ar exista artă, doar materie brută”.

Pe rafturi, alături de unelte vechi și bucăți de sticlă, stau aliniate creațiile lsale - vase delicate, piese cu modele complicate. Fiecare spune o poveste, iar Romică Robu Mihai își amintește cu drag de fiecare moment în care acestea au prins viață.

Pe măsură ce ziua se apropie de sfârșit, lumina din atelier începe să pălească, dar flacăra pasiunii lui Vasile rămâne la fel de vibrantă. El știe că zilele meșteșugului său sunt numărate, dar speranța că arta sa va inspira pe cineva să preia ștafeta îi oferă confort.

Romică Robu, printre ultimii dintre sticlarii Iașului, rămâne un simbol al rezistenței culturale în fața modernității. Cu fiecare suflare în balobul de sticlă, el nu doar că modelează materiale, ci și timpul, amintirile, și mai ales, speranțele unui meșteșug vechi. În inima sa și a atelierului său, arta modelării sticlei va trăi veșnic, chiar și după ce focul din cuptor se va stinge.

Maura ANGHEL