Crăciunul din satul bunicilor. Taina pământului și a poveștilor
Dimensiune font:
* trările din copilărie sunt ancorele noastre într-o lume care aleargă prea repede * ele poartă mirosul cozonacilor calzi, cântecul colindătorilor la ferestre și taina rugăciunilor șoptite la lumina lumânărilor * în amintiri .trăiesc tradițiile care ne-au hrănit sufletul și ne-au ținut aproape de cei dragi * dacă uităm aceste rădăcini, dacă le lăsăm să se piardă sub avalanșa modernității, riscăm să ne pierdem adevărata identitate
Crăciunul este mai mult decât o sărbătoare – este o lecție de iubire, de generozitate și de comuniune. Copiii noștri au nevoie să învețe această lecție, nu din ecrane sau reclame, ci din tihna poveștilor spuse la gura sobei, din bucuria simplă a unui colind și din dragostea împărtășită în jurul unei mese modeste. Doar așa putem crește generații care să-și poarte tradițiile mai departe, cu sufletul plin de lumină.
Amintirile copilăriei sunt ca niște rădăcini adânc sădite în sufletul nostru, hrănindu-ne tăcut chiar și atunci când viața ne poartă departe de ele. Crăciunul, cu lumina lumânărilor, mirosul de cozonac și glasurile colindătorilor, nu este doar o sărbătoare – este o punte între generații, o taină care ne învață să iubim, să dăruim și să credem. Dar dacă uităm aceste tradiții, dacă le pierdem în goana modernității, riscăm să ne dezrădăcinăm, să rătăcim fără sens.
Copiii noștri au nevoie de Crăciun nu pentru cadouri, ci pentru povești. Au nevoie să învețe că frumusețea nu stă în strălucirea luminițelor de pe stradă, ci în căldura unei rugăciuni șoptite, în bucuria de a împărți o felie de cozonac făcut cu dragoste, în cântecele care aduc sufletele împreună.
Doar prin întoarcerea la tihna și simplitatea acestor obiceiuri putem crește copii frumoși și buni, care să-și poarte tradițiile mai departe, ca pe o comoară. Crăciunul nu moare niciodată, atât timp cât îl păstrăm în inimile noastre și îl sădim, cu răbdare și dragoste, în sufletele celor mici.
Drumul spre Gâlțești se întindea sub roțile mașinii ca o panglică uscată, întărită de frigul iernii. Pământul era înghețat, strălucind sub lumina slabă a soarelui, ca și cum ar fi așteptat nerăbdător primii fulgi. Fără ei, pământul părea gol, lipsit de rost, dar știam că sub crusta lui adormită stăteau ascunse boabele de grâu, gata să prindă viață cândva. În oraș, luminile artificiale și agitația Crăciunului comercial mă sleiseră de puteri. Venisem în satul bunicilor cu un dor pe care nu-l puteam defini, dar care mă chema să mă reîntorc la rădăcini, la tihna copilăriei. Îmi doream să aprind o lumânare la mormintele bunicilor și, poate, să regăsesc ceva din acel Crăciun simplu, curat, care mi-a luminat odată sufletul. Aveam nevoie de liniște, de ceva care să-mi amintească de copilăria mea, când Crăciunul nu era o alergătură, ci o sărbătoare a sufletului.
Satul părea încremenit în liniște. Ulițele erau pustii, iar casele mici, cu ferestre înguste, păreau să doarmă. Am ajuns la cimitir în prag de seară. Cerul devenise un amestec de gri și albastru, iar crucea din lemn a bunicii, cu flori sculptate de mâini dibace, mă aștepta neschimbată. În acel moment, liniștea cimitirului părea mai vie decât orice agitație a orașului. Am aprins o lumânare, iar flacăra ei măruntă a început să danseze în aerul rece, lasându-mi impresia că bunicii mă priveau zâmbind. Am pornit apoi spre casa lor, trecând pe lângă ulițele care păreau mai pustii decât mi le aminteam. Ușa veche, scorojită, a scârțâit ușor când am bătut. În prag m-a întâmpinat Livia, vecina cu care bunicii fuseseră prieteni o viață. „Tu ești? Hai, intră, fată dragă, că e frig. Bine că te-ai gândit să vii, că nu mai ajunge nimeni pe-aici”, mi-a spus ea, cu un glas cald, dar obosit de ani.
Cămăruța mică era luminată doar de o lampă cu gaz și câteva lumânări. Casa avea curent electric, dar așa voia Livia să simtă taina iernii. Mirosul de cozonac proaspăt și trosnetul lemnelor în sobă mi-au umplut sufletul de o liniște pe care nu o mai cunoscusem de mult. Bătrâna mi-a pus în mâini o cană de ceai fierbinte și a început să povestească. „Crăciunul, mamă, era o sărbătoare adevărată. Colindătorii umpleau ulițele, cântau din suflet, iar noi îi primeam cu nuci, mere, colăcei. Oamenii se adunau, nu stăteau fiecare cu treaba lui, cum fac acum. Și bucatele... toate le făceam cu mâna noastră. Nu multe, dar curate”, a spus, cu un oftat abia șoptit. M-am trezit învăluită de amintiri. Din sobă venea un miros dulce de dovleac, ca pe vremea bunicii Aristica.
Satul unde am urcat pe Calea Lactee
După ce-am plecat din Gâlțești, am pornit spre Vitănești, satul din Munții Vrancei, unde copilăria mea a prins culoare și fantezie. Acolo, fiecare vară era o poveste. Îmi construiam cazemate în spatele tufelor de liliac înflorit, pe covoare răcoroase de mușchi, și îmi imaginam că eram o exploratoare pe Calea Lactee. Zmeura culeasă din pădure era atât de gustoasă,încât fiecare bob părea un dar al pământului. Acolo, în poveștile bunicii Anica, am descoperit taina sărbătorilor.
Când am ajuns, cerul din Vitănești era de un albastru limpede, presărat cu cele mai strălucitoare stele pe care le-am văzut vreodată. Le priveam fascinată, ca și când fiecare ar fi fost un far ce păzea copilăria mea. În casa bunicii, acum tăcută, încă simțeam parfumul amintirilor. Glasul ei îmi răsuna în urechi: „Știi, fetița mea, sărbătorile nu-s doar despre ce pui pe masă, ci despre ce pui în suflet. Dacă ții Crăciunul în inimă, orice casă devine un palat”. Îmi amintesc cum basmele ei îmi colorau serile de iarnă, în timp ce forfota sarmalelor din oala de lut, ascunsă în pântecele cuptorului, însoțea fiecare poveste. „Cuptorul ăsta, mamă, n-a scăpat niciun lemn, dar ne-a dăruit cele mai bune bucate”, obișnuia să spună bunica. Și avea dreptate. Cozonacii aurii, plăcintele rumenite și sarmalele aburinde nu erau doar mâncare, erau parte din magia sărbătorii, din dărnicia unor vremuri în care totul părea mai simplu, dar mai bogat. Nea Costache, un vecin bătrân din Vitănești, m-a primit cu brațele deschise: „Pe vremuri, copile, sărbătorile erau altfel. Ne adunam toți, cântam, râdeam. Nu conta că aveam puțin, conta că eram împreună. Acum... lumea s-a schimbat. Fiecare își face sărbătorile singur, iar colindele sunt pe telefoane, nu pe ulițe. Dar eu tot mai cânt o colindă. Măcar pentru suflet”.
Pe drumul de întoarcere, am privit stelele din Vitănești și mi-am amintit de nopțile când îmi imaginam că locuiesc pe Calea Lactee. Poate că satul bunicilor, cu tihna și simplitatea lui, era Calea Lactee a copilăriei mele.
M-am întors pe ulițele satului sub cerul plin de stele. Priveam și-mi aminteam de serile în care îmi imaginam că fiecare stea era o fereastră spre o altă poveste. Poate că satul bunicilor, cu pământul său înghețat, așteptând fulgii să-l încălzească, păstra în el toate poveștile copilăriei mele. Crăciunul, așa cum îl știam, era mai mult decât sărbătoare. Era lumină – lumina lumânărilor, a stelelor, a ochilor bunicii. Și, deși lumea modernă pare să fi uitat această magie, în satele unde pământul își păstrează taina și oamenii încă mai cântă colinde din inimă, Crăciunul rămâne viu. Tot ce trebuie să facem este să ne oprim, să ascultăm, să-l primim din nou în sufletele noastre.
Maura ANGHEL
Crăciunul de altădată nu era despre mese încărcate sau daruri scumpe. Era despre lumină – lumina lumânărilor aprinse la icoană, lumina ochilor bunicilor care te așteptau, lumina sufletului. Și poate că, undeva, între poveștile bunicii Anica și stelele strălucitoare din Vitănești, Crăciunul își păstrează taina. Tot ce trebuie să facem este să ne oprim, să ascultăm, să ne amintim.
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau