Sclavi pe viaţă şi, parţial, post-mortem!

 

Dorian OBREJA

 

Printre teoriile/scenariile conspiraţioniste se numără şi două la care am să fac trimitere în rândurile de faţă. Nu pentru că ar trebui crezut neapărat în ele, dar unele elemente dau de gândit...

Prima dintre ele, la care am să mă refer doar pe scurt, are drept subiect limitarea tot mai mare şi subminarea educaţiei în familie. Noţiunea de „cei 7 ani de acasă” devine, a devenit deja!, o amintire. Copiii, începând cu vârste foarte fragede, sunt obligaţi să se scoale cu noaptea în cap şi vin acasă seara, petrecându-şi vremea în instituţii de stat sau private de îngrijire şi instruire, dar fiind lipsiţi de educaţia părinţilor. Nu pentru că aceştia nu ar vrea; dar, dacă, de exemplu, în perioada interbelică, un singur membru al familiei muncea şi-i întreţinea pe ceilalţi, acum ambii soţi au (cel puţin) o slujbă pentru a încerca să o ducă la capăt din punct de vedere material, trebuind să mai apeleze şi la ajutorul celor mai în vârstă. Rezultatul este cel aşteptat: familia se destramă din ce în ce mai mai mult. La asta se adaugă încă o realitate tragică: în ţara noastră, câteva sute de mii de copii trăiesc fără unul sau ambii părinţi, plecaţi la muncă în străinătate. Copiii şi apoi tinerii sunt supuşi unui program de robotizare, cu un program mult prea lung şi prea încărcat (de multe ori inutil, dar cu intenţie) pentru ei, care le fură copilăria şi plăcerile adolescenţei...

Intraţi „în program” pe la 3-5 ani, oamenii au acum „şansa” de a fi sclavi pe viaţă, politicienii din tot mai multe ţări (neînstare a găsi alte soluţii, a renunţa la luxuri şi cheltuieli fără rost) punând la cale planuri pentru prelungirea momentului de pensionare până la vârste aberante. Nedeclarat, dar cinic, se speră că persoanele în etate nu vor mai prinde pensiile, făcând, astfel, economii la buget.

Colac peste pupăză, nici transparenţa datelor nu există. Potrivit unor cifre oficiale recente, speranţa de viaţă în ţara noastră ar fi trecut de 75 de ani şi jumătate. Şi dacă ar fi aşa, ar fi cinic: dacă se iese la pensie la 70 de ani, înseamnă că omul a cotizat circa 5 decenii, dar beneficiază (cu medicamente, operaţii şi toate necazurile caracteristice vârstei) de pensie 5 ani. Excelent profit pentru stat şi politicieni! Amintesc doar în treacăt că, fie şi aşa, România este printre ţările din UE cu cea mai mică speranţă de viaţă. Aşa încât, dacă în alte ţări chiar sunt condiţii pentru pensionări mai târzii, la noi nu e cazul. Pentru că, în mod real, speranţa de viaţă e indisolubil legată de contextul geopolitic, precum şi de starea de sănătate. Ori, la aceste capitole, ţara noastră stă extrem de rău. Luând în discuţie strict circumstanţele mai sus arătate, potrivit unui studiu Eurostat de anul trecut, media speranţei de viaţă în UE este de circa 64 de ani, în timp ce, în România, aceasta se situează la 59 de ani. Ceea ce ar însemna, revenind la absurda ideea a pensionării la 70 de ani, că ultimii 11 ar trebui efectuaţi în ipostaza de cadavre & schelete!!! Nimic nu poate fi nimic mai sinistru şi cinic decât „gândirea” politicienilor...