A murit Iisus cu adevărat pe cruce?

 

 

O cheie la enigma reînvierii poate fi considerată o scriere a francezului Chretien de Troies, datând din secolul al XII-lea şi care istoriseşte povestea unei femei foarte frumoase care se hotărăşte să scape de o căsnicie aranjată şi să fugă în lume cu un cavaler tânăr şi chipeş. Motivele sunt lesne de înţeles, însă modul în care a procedat femeia a fost considerat destul de bizar. În loc să fugă pur şi simplu - acest lucru i-ar fi afectat imaginea - tânăra a decis să simuleze moartea şi apoi să fugă în secret cu iubitul. Ea a băut o licoare, un fel de narcotic, iar la trei zile după ce a fost înmormântată a „reînviat”. S-a considerat că unele părţi din povestea lui Chretien sunt şocant de familiare. Elementele întâlnite amintesc nu numai de Romeo şi Julieta - licoarea, mormântul şi trezirea - dar şi de crucificare. Femeia, la fel ca Iisus sau Julieta, bea licoarea care o face să pară moartă. La fel ca şi Iisus, a fost îngropată într-un mormânt nou şi a înviat la trei zile după. Chiar şi numele eroinei, Fenice - mai bine zis franţuzescul de la pasărea phoenix - aduce aminte de Iisus, deoarece phoenix a fost considerată în Evul Mediu un simbol al lui Hristos şi al reînvierii. S-a presupus că, prin povestea sa, Chretien a vrut de fapt să facă aluzie la una din credinţele ce stau la baza creştinătăţii - reînvierea. O asemenea ipoteză era total nepotrivită pentru secolul al XII-lea, perioadă în care nu se puteau pune sub semnul îndoielii principiile creştinătăţii, ţinând cont de puterea bisericii în stat. Chretien a scris totuşi pentru curtea de la Champagne, cunoscută pentru traducerile remarcabile din Biblie şi rigurozitatea principiilor religioase şi, de aceea, se pare că el a considerat povestirea sa un bun paravan pentru lansarea unei noi ipoteze legate de reînvierea lui Iisus.

Opiu şi oţet

Înaintea lui Chretien au mai existat însă şi alţii care au sugerat că Iisus a supravieţuit crucificării, citând ca dovadă faptul că sângele a curs din răni după ce el fusese declarat mort, în condiţiile în care există o convingere medicală că dintr-un cadavru nu mai poate curge sânge. De asemenea, două cărţi apărute în epoci mai recente - „Conspiraţia Iisus” şi „Sfântul Sânge şi Sfântul Graal” - au lansat ipoteza că Iisus a reuşit să supravieţuiască răstignirii datorită unei licori obţinute dintr-un amestec de opiu şi oţet. Menţionarea oţetului ca făcând parte din licoarea respectivă nu reprezintă o noutate, deoarece se menţionează în Evanghelie că, înainte de a muri, lui Iisus i-au fost umezite buzele cu un burete înmuiat în oţet. Deşi, de asemenea, ideea existenţei opiului în licoarea în care era îmbibat buretele părea plauzibilă, au existat o serie de argumente contradictorii. În primul rând, una dintre principalele componente ale opiului, morfina, provoacă o accelerare a respiraţiei, un efect total diferit faţă de ceea ce se relatase în momentul în care se considerase că a murit Iisus, căruia „răsuflarea i s-a stins”. Conform lui Dioscoride, primul care a relatat despre efectele opiului, oţetul reacţionează la orice substanţă otrăvitoare. Această ipoteză - a buretelui îmbibat în oţet şi opiu - nu a fost însă exclusă din calcul, în condiţiile în care în prezent prin combinarea acidului acetic cu sulfatul de morfină (componentul narcotic al opiului) se obţine o substanţă numită acetat de morfină, recunoscută pentru proprietăţile sale anestezice.

Mătrăgună?

Mai există însă surse din secolul al IX-lea sau al XII-lea care indică şi alte posibilităţi. În „Antidotarium” al lui Nicola de Salerno se relatează că pacienţii care urmau să fie operaţi erau adormiţi cu un burete îmbibat într-o anumită substanţă cu rol anestezic şi care conţinea în mare parte mătrăgună. Tot Dioscoride descrie în lucrările sale faptul că mătrăguna are rolul de somnifer şi că rădăcina ei are un efect foarte puternic atunci când este amestecată cu oţet, putând lăsa o persoană în stare de inconştienţă o perioadă destul de îndelungată. Coaja mătrăgunei este la fel de puternică şi doar dacă este mirosită poate face ca o persoană să cadă într-un somn adânc ca şi cum ar fi moartă. Trebuie menţionate, de asemenea, experimentele cu mătrăgună efectuate în jurul anului 1890 de către medicul Benjamin Ward Richardson, care a administrat porumbeilor şi iepurilor din laboratorul său un amestec de alcool şi rădăcină de mătrăgună şi a descoperit că această licoare a acţionat nu numai ca un anestezic general puternic, ci şi faptul că inimile animalelor au continuat să funcţioneze chiar şi după ce acestea au încetat să mai respire.

În Vechiul Testament se fac unele referiri la mătrăgună, menţionându-se că aceasta creştea pe tărâmuri mitice. De asemenea, un istoric care a trăit în secolul I e.n., Josephus, aminteşte în scrierile sale despre o plantă ce are caracteristici similare cu ale mătrăgunei şi specifică de asemenea că aceasta strălucea în timpul nopţii - o caracteristică tipică mătrăgunei. Câteva secole mai târziu, mătrăguna a ajuns să fie considerată un fel de talisman care îndeplinea orice dorinţă celor care credeau în puterea sa.

Suspiciunile lui Chretien de Troies

Luând în considerare cele relatate despre puterea narcotică a acestei plante şi faptul că Chretien de Troies a bănuit că lui Iisus i-a fost administrată o asemenea substanţă în timp ce era pe cruce apare ipoteza ca mătrăguna să fi fost unul dintre principalele ingrediente ale ei. O cheie la toate aceste suspiciuni mascate ale lui Chretien de Troies ar fi putea fi lucrarea sa „Perceval”, pe care, din păcate, scriitorul nu a mai apucat să o termine. Aceasta descrie întâlnirea dintre Perceval şi Graal. Mai întâi, el relatează despre acest lucru în cadrul în care un tânăr cavaler apucă o lance îmbibată în sânge. Descrierea Graalului nu dezvăluie însă prea multe despre natura sa. Conform relatărilor lui Chretien, acesta străluceşte atât de tare încât eclipsează corpurile cereşti şi menţine în viaţă un bărbat grav rănit. Povestea spune că greşeala lui Perceval a fost aceea că nu a întrebat de ce lancea era însângerată şi că dacă ar fi făcut astfel suferinţele bărbatului ar fi fost curmate.

Sfântul Graal

Importanţa pe care autorul a acordat-o lăncii sângerânde duce din nou cu gândul la crucificare. Descrierea Graalului aminteşte de crucificare, fiind foarte asemănătoare cu cea a mătrăgunei. De fapt, Graalului i s-au atribuit toate caracteristicile mătrăgunei. Cea mai bună dovadă este atributul acestuia de a împiedica moartea şi de a induce o transă de inconştienţă, amintind astfel de proprietăţile narcotice ale mătrăgunei. Asemănarea dintre Graal şi mătrăgună este de fapt cel mai bun indiciu că povestea este o cifrare a credinţelor eretice ale lui Chretien în ceea ce priveşte crucificarea. Toate aceste asocieri au dat naştere ipotezei că scriitorul a ştiut de la bun început ce vrea să transmită prin ultima sa operă şi că aceasta ar fi reprezentat de fapt chiar un atac la ortodoxia creştină. Acest lucru ar putea explica şi moartea neaşteptată a lui Chretien înainte de a-şi termina opera, neştiindu-se precis care au fost motivele decesului său. Trebuie ţinut cont însă de faptul că unul dintre susţinătorii lui Chretien în realizarea scrierii sale a fost ducele de Flandra - cel care i-a dat scriitorului cartea ce a stat la baza lui „Perceval” - rudă apropiată cu unul dintre membrii fondatori ai Ordinului Cavalerilor Templieri, care peste un secol aveau să devină ţinta Inchiziţiei, care îi acuza de blasfemie şi erezie. De asemenea, al doilea susţinător al său a fost contesa de Champagne, soţia unuia dintre membrii fondatori ai templierilor. Au existat însă opinii legate de faptul că unii dintre cavalerii templieri au căutat şi, totodată, au descoperit sub templul de la Ierusalim unele documente secrete legate de crucificare şi răstignirea lui Iisus şi este posibil ca ei să le fi comunicat contesei de Champagne, astfel informaţiile ajungând la Chretien.

 

Referinţe literare

Chiar dacă au fost şi încă mai sunt puternic controversate, aceste idei au supravieţuit de-a lungul vremii în alte texte literare, aparent inocente. Cele mai edificatoare exemple sunt Romeo şi Julieta, Albă ca Zăpada şi una dintre povestirile Decameronului lui Boccaccio. Povestirea lui Boccaccio relatează despre un abate care se foloseşte de o licoare anestezică pentru a-şi îndepărta rivalul - soţul amantei sale. Abatele îl ţine închis timp de câteva luni şi îl lasă să reînvie doar în momentul în care amanta sa a rămas însărcinată. Bărbatul se trezeşte convins că a înviat din morţi şi toţi sunt convinşi că s-a întâmplat o minune. În Romeo şi Julieta, de asemenea, un om al bisericii, un călugăr, le furnizează tinerilor o licoare narcotică. Cele trei elemente ale crucificării se întâlnesc şi în piesa lui Shakespeare: moartea falsă după ce lichidul a fost băut, înmormântarea şi trezirea trei zile mai târziu. Într-una din sursele de inspiraţie ale lui Shakespeare - povestirea lui Da Porto, „Romeo şi Giulieta” - se face o uşoară aluzie la Iisus, prin faptul că înainte de a bea licoarea, Julieta simulează setea. Nu trebuie scoasă din calcul nici povestirea lui Giovanni Battista, Albă ca Zăpada. Povestea aparent inocentă a tinerei care mănâncă mărul otrăvit de mama vitregă şi cade într-un somn adânc poate fi din nou o aluzie la proprietăţile mătrăgunei şi la fructul acesteia, asemănat de mute ori cu mărul.