„Am avut revelația că nu voi fi cel mai mare actor din România și m-am relaxat. Scăpasem de-o obsesie!”

 Dialog cu maestrul Mihai Mălaimare

 Facultatea de Teatru din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași a avut un oaspete deosebit – pe maestrul Mihai Mălaimare, care a adus cu el „Moștenirea”, un proiect personal prin care a oferit studenților un atelier de creaţie dedicat statuilor vivante, dar și unul de machiaj special, derulat de cunoscutul make-aup artist Mirela Vescan..

Sala Studio a facultății a fost plină de studenți care au dorit să afle din secretele măiestrei îndrăgitului actor. Proiectul cuprinde nouă etape, corespunzătoare celor nouă facultăți și localități vizate (Târgoviște, București, Iași, Sibiu, Chișinău, Constanța, Craiova, Timișoara, Cluj) și se va desfășura pe durata unui an calendaristic (decembrie 2021-decembrie 2022).

Workshop-ul dedicat statuii vivante s-a derulat într-o sesiune de opt ore și a urmărit familiarizarea studenți cu tehnicile acestui tip de discurs teatral, având ca finalitate realizarea unui moment colectiv de statuie vivantă intitulat „Balul Shakespeare”. Evenimentul s-a încheiat cu lansarea  volumelor „Caleașca aurită” și „Actorul, Bufonul, Clovnul”, semnate de Mihai Mălaimare și apărute la Editura RAO.

Darul adus studenților a fost extrem de valoros. Mihai Mălaimare, el însuși o carte de vizită și o legendă, a oferit nu doar din experiență. Ca într-un veritabil one-man show, actorul ne-a întors în timpurile studenției sale. Așa am aflat cât de mult și-a dorit să devină actor, cât de mult a muncit și cât de mult s-a mâhnit la gândul că, în urma examenului de admitere la Institutul Național de Teatru, ar fi putut fi sub linia care îi asigura un viitor pe scenă. „Țin minte că stăteam la o mătușă, în București, și așteptam rezultatele. Eram așa de cătrănit că nu voi intra că am spart vreo 4.000 de kilograme de lemne, în două săptămâni. Ei bine, când s-au afișat listele cu rezultate, eu aveam media 7, ultimul. Și culmea, eram 12 la fel. Și pentru că nu s-au decis cum să facă diferențierea, ne-au admis pe toți!”, a spus Mihai Mălaimare, apoi a oferit detalii despre noul său proiect, nu înainte de a primi o diplomă de onoare din partea rectorului UNAGE, Aurelian Bălăiță.

- De ce „Moștenirea”?

- Fiecare artist care se respectă are obligația de a da mai departe ceea ce știe, ceea ce a agonisit ca profesionist pentru ca nimic să nu se piardă. Propria sa experiență se constituie într-un posibil declic pentru un tânăr în căutarea maestrului sau a portiței care trebuie să se deschidă și pentru el. Am avut de-a lungul întregii mele cariere atât de multe mâini care mi s-au întins încât, pentru a mă elibera de această formidabilă și minunată povară, aș avea nevoie de încă o viață.

- Cum s-au născut aceste planuri?

- Proiectul a luat formă în urmă cu foarte mulți ani. Eram într-o zi extrem de necăjit, nu mai știu din ce motive, dar cred că de bani. Stând eu așa cuprins de gânduri, brusc am avut o revelație că eu sunt un om foarte bogat. Am creion și am scrie pe hârtie niște nume și am realizat că averea mea trebuie să se regăsească într-o carte. Este o mărturisire care rămâne și care te face responsabil în fața lumii. În cariera mea am întâlnit cei mai mari oameni de teatru ai lumii, ai secolului XX. Au fost întâlniri profunde, am băut un pahar de vin cu ei, am fost la ei acasă, mi-au fost profesori. Cu Peter Schumann, cel care încă este la conducerea Bread @Puppet Theatre și care merge pe catalige la 90 și ceva de ani, m-am întâlnit în SUA. Compania lui e celebră, s-au scris tomuri întregi. Este un tip absolut fabulos. M-am întâlnit cu Peter Brook  la premiera cu Carmen și m-a întrebat ce părere am despre spectacol. Și am replicat:  Vrei să le spun pe alea bune sau pe alea rele? Păi, despre alea rele, mi-a răspuns, apoi i-a trimis pe toți acasă și am rămas amândoi. Timp de  câteva ceasuri am vorbit despre teatru, despre bucuria de a te fi născut în lumea asta. Apoi l-am cunoscut pe marele Jean-Louis Barrault. Câștigasem o bursă la Paris și când am plecat, Radu Beligan mi-a spus că musai trebuie să te vezi cu Barrault. Am avut cu el o întâlnire cutremurător de frumoasă și care cumva a prevăzut dezastrul vieții mele, ca director de teatru.

- Cum a venit previziunea?

- El juca într-un spectacol, avea un rol de păsăroi. Era o piesă, nu-i mai rețin numele, cu foarte multe păsări, printre care umbla și el. Nu avea vorbe, nu zicea nimic. L-am întrebat: Mon cher, dar ești Jean-Louis Barrault, nu joc și tu ceva? Și să vezi ce-mi răspunde: Nu, nu pot, pentru că eu sunt director de teatru, sunt director de companie și trebuie să urmăresc actorii. Joc câte un rolișor din ăsta și stau cu ochii pe ei. Tu vrei să fii director de teatru? Ai să joci păsărici, ai să stai să-i urmărești continuu ca nu cumva să greșească și să-ți strice lucrarea, mi-a zis. Apoi m-am întâlnit cu Bernard Lecoq, care mi-a și fost profesor la Paris, cu Ladislau Fialka la Teatrul de pe Balustradă (Divadlo Na zábradlí, Praga). Nu mai spun de Cotescu, de Marcela Rusu, marii actorii români care într-un fel sau altul mi-au determinat cariera.

- A avut dreptate Jean-Louis Barrault?

- Așa a fost! Fiind director de companie (a condus Teatrul Masca – n.r.), am omorât în mine actorul. Acum nu știu dacă este o pierdere... Uite, știi, pe când eram în anul al doilea de facultate, după un duș mi-a căzut părul. Am avut revelația că nu voi fi cel mai mare actor din România și m-am relaxat. Scăpasem de-o obsesie! Reîntâlnirea cu actorul din mine s-a petrecut datoritei Gildei Lazăr (directorul JTI – n.r.), care nici nu știe cât de mult îi mulțumesc, dincolo de prietenia noastră. Într-o zi eram la ea acasă și-mi spune Nu vrei să intri și tu în acest proiect de la radio, Aplauze pentru poet? Eu zic Da. Și ce-ai vrea să reciți? Păi, Topârceanu, Minulescu, ei îmi plac mie. Așa m-am redescoperit, am regăsit bucuria actoriei, nici nu știam că sunt un recitator bun. Mi-a plăcut la nebunie.

- Cum sunt tinerii cu care ați lucrat la Iași?

- Vremurile s-au schimbat, iar tinerii actori au o problemă extrem de complicată acum. Trebuie să rezistați acestui secol dement, care vă va da cu capul de pereți și vă va face să vă gândiți numai și numai la bani, ceea ce este o crimă! Vă dau exemplul meu, ca să înțelegeți. Aveam vreo 24 de ani și aveam o colaborare cu Televiziunea, făceam emisiuni pentru copii. Într-o zi, pe când eram la teatru, mă întâlnesc cu Marin Moraru, era director. Un tip extrem de nervos și de riguros.

- N-ai fi spus, după filmele sale...

- Era dur, nu te menaja deloc. Și mi-a spus: Să încetezi imediat cu tâmpenia asta, cu emisiunile astea de copii. Ești actor la Teatrul Național. A ridicat vocea și a plecat, iar eu am anunțat Televiziunea că renunț la emisiune. Probabil că am fost considerat un om fără caracter, îi lăsasem baltă, dar realizatoarea emisiunii a înțeles că trebuia să schimb ceva în viața mea. Într-un fel, eu am făcut cu studenții ceea ce a făcut atunci cu mine Marin Moraru. Eu sunt mai delicat, el era dintr-o bucată, nu admitea replici. Eu am încercat să le arăt că există și alte drumuri și că bani cu siguranță vor avea, este adevărat că ceva mai târziu și absolut aiurea. Dacă vor accepta acest drum pe care îl sugerez eu, ca actori vor fi fericiți. Dacă nu, vor fi manageri de evenimente și, în sufletul lor, vor suferi dacă au stofă de mare artist. Așadar, mulțumesc încă o dată șansei de a fi redescoperit actorul din mine. Ba mai mult, cineva mi-a propus să joc „Avarul”. Parcă mi-e și teamă, dar mă mai gândesc. Și ca să revin la șansa oferită de Gilda Lazăr, eu îi propusese proiectul „Moștenirea”. Am rugat-o să-și arunce o privire, i-am explicat ce cheltuieli presupune, apoi am plecat brusc. Nu voiam să o aud cum spune Nu. Ei bine, seara a venit la spectacol și mi-a spus: Gata, se face! Apoi am trăit o altă spaimă, dacă nu cumva greșisem la calcule și nu-mi vor ajunge banii?

- Cu cărțile cum a fost?

- În pandemia asta dementă am scris. Soția mea, fiind foarte severă cu regulile de profilaxie, m-a exilat în pod, unde am o bibliotecă. Într-o noapte am descoperit că am trei cărți scrise și ce fac cu ele? Le public pe online? Am trimis emailuri la toate editurile. Le-am spus că nu vreau decât să le publice și atât. M-am culcat. Nici nu trecuse bine de 12 noaptea că m-a sunat directorul de la Editura RAO și a zis că el le va tipări. Dom’le, dar nici nu le-ai citit, am replicat, dar mi-a zis că sigur va fi bine. Și uite așa am ajuns cu ele la public. Să știți că sunt cărți bune.

- Cum îi vor ajuta pe studenți?

- Am scris despre statuia vivantă și vă voi povesti pe scurt despre întâlnirea cu ea. Eu cred cred în această tehnică și voi scrie un tratat de pedagogie teatrală având la bază statuia vivantă. Va fi o carte pentru profesioniști. Cea de-a doua carte, „Caleașca aurită”, are o istorie interesantă. Le-am sugerat colegilor mei de an să facem o chestie frumoasă, că ne-a cam uitat lumea. Hai să scoatem trei cărți, în fiecare an câte una. Una cu amintiri ale generației noastre din institut, suntem 15 în viață, avem suficiente materiale. În plus, ar fi o carte-document. În al doilea an vom scoate o altă carte despre primii trei ani ai noștri în teatru, că avem multe lucruri de spus.

- Care ar fi prima amintire a dvs în legătură cu Institutul de Teatru?

- ( râde)... Terminasem ca șef de promoție și am primit repartiție la Teatrul Național București. M-am dus acolo și m-am întâlnit cu Horia Popescu, un mare regizor. Bună ziua, am această repartiție, am spus eu, la care regizorul se uită la mine, mă măsoară lung și spune: Mă, nouă ne trebuie unul frumos ca Piersic, nu o aschimodie ca tine. Am tăcut pentru o clipă, apoi am spus că eu sunt doar un fel de gutui plantat de repartiție și nu plec nici mort. Șase luni de zile mi-am luat leafa, dar nu m-a băgat nimeni în seamă. Ce a urmat, am mai povestit.

-  Și a treia carte?

- A treia carte ar fi trebuit să fie un album fotografic cu pozele pe care le avem. Colegilor mei nu le-a plăcut propunerea, dar eu am luat-o în serios și am scos cartea singur. Acolo veți întâlni niște nume de profesori despre care nu ați auzit - Zoe Anghel Stanca, Geta Angheluță, Dănuț Aciobăniței, Mihai Dinvale, Dem Rădulescu, Cezara Dafinescu, Mircea Florin Grigore. Este o carte pe care o iubesc enorm! Ultima este legată de oamenii care m-au sprijinit în viață și îmi amintesc de celebru gazetar Valentin Silvestru, cel mai mare cronicar teatral al perioadei de atunci. M-a sunat o dată la miezul nopții și mi-a spus că peste o lună trebuie să fiu la Costinești, cu un recital de pantomină. Cum să nu mă duc, că altfel scria despre mine și ăla eram! Am lucrat o noapte și s-a născut un recital de pomină. Într-o altă dimineață sună telefonul și Ileana Berlogea, una dintre cele mai mari profesoare de istoria teatrului universal, mă invită la cafea. M-a întrebat ce doctorat faci, iar eu, blocat, zic: Clovn. Și uite așa am scos o lucrare de doctorat care nu a fost cine știe ce, dar m-am revanșat și am scos cartea de acum care este foarte bună. Este o cercetare în materie de clovni și de bufon mai ales.

- O carte fără nicio poveste? Că până acum toate au.

- Are și poveste și merge cu mult în urmă, pe când eram elev la Școala de Muzică. Era o iarnă grea și eu eram la poartă cu amicul meu, Marcel. Deodată, pe lângă nămeți, vedem că trece o girafă, apoi un elefan, un camion plin cu clovni care cântau la tube imense. Fascinat, amicul meu a fugit cu circul. L-am revăzut peste 20 de ani, când eu montam „Clovnii”, la Teatrul Național. În viața mea nimic nu a fost întâmplător. S-au adunat multe lucruri și acesta este motivul proiectului „Moștenirea”. Vreau să le dau tinerilor, iar eu să mă ocup de roșiile mele. Am 31 de soiuri pe care le cultiv.

- Tinerii vor rămâne nu doar cu tehnica statuilor vivante, ci și cu detalii legate de arta machiajului, oferite de cunoscuta Mirela Vascan.

- Aici este tot o artă și eu le spun studenților să aibă răbdare, să stea două ore în fața oglinzii, să se uite atent la ei, să mai pună o umbră, o tușă. Este șansa lor de a scăpa de tramvaiul de acasă, de nevasta cicălitoare, de bărbatul prost. Întâlniți-vă cu personajul vostru, stați în preajma lui, iubiți-l, înțelegeți-l. Eu cred că generațiile tinere trebuie să crească împreună – actorii cu scenografii, cu artiștii plastici, cu scritorii, cu compozitorii. Sunteți generația care va schimba România sau o va afunda. Nu aveți o altă opțiune!

A consemnat Maura ANGHEL

 

 „Studenții au învățat tehnica statuilor vivante suprapusă peste personajele lui Wiliam Shakespeare. Această tehnică este un fantastic, un fenomenal antrenament atât pentru actor, cât și pentru actorul păpușar, mai ales pentru coregraf și aș îndrăzni să spun și pentru regizor. Este, de fapt, o tehnică unde se îmbină pantomina cu gestul, cu compunerea și descompunerea mișcărilor și cu elemente care țin de gest în teatrul de animație. Este o tehnică regăsită, din păcate, foarte puțin sau chiar deloc în planurile de învățământ al instituțiilor de stat din România. Și nu în ultimul rând, spun că m-a cucerit omul Mihai Mălaimare prin entuziasmul, verva și dorința de a duce lucrurile până la capăt, prin anduranță și, mai ales, prin migala de a acorda importanță fiecărui amănunt în lucrul cu studenții. Într-o singură zi s-a construit un spectacol într-o tehnică nouă pentru studenți. Maestrul a dat dovadă de migală și în proiectarea pas cu pas a acestui dar făcut la Iași proiectul „Moștenirea” - Anca Ciofu, șeful Departamentului de Teatru