Povestea plutașilor de pe Bistrița

 

Cândva o ocupație de bază a locuitorilor de pe Valea Bistriței, plutăritul a rămas un meștesug peste care s-a așternut uitarea. Tehnologia modernă a făcut să dispară această meserie odată cu amenajarea râurilor, construirea de diguri și baraje

Folosit mai ales pentru transportarea materialului lemnos, plutăritul era mult mai ieftin decât celelalte modalități de transport – pe calea ferată sau pe sosele. În zona Neamțului, lemnul transportat cu plutele era adus de la Dorna, Farcașa sau Sabasa. Un centru de exploatare era pădurea Tarcău, unde se amenajase o „schelă”, iar plutele încărcate plecau pe râu până la Galați sau Brăila. În funcție de lemnul transportat și de lungimea lui, erau plute de grinzi, trunchiulețe și raele, folosite pentru lemnele groase și lungi. Lemnele rotunde se puneau ca „umplutură” pe alte plute mai mari. Din schela pădurii Tarcău nu se transportau decât plute de butuci și plute de dulapi.
Când apa te atrage, te faci plutaș ca să fii aproape de ea
Plutașii nu câștigau mult. Însă, prin zona se spunea că dacă apa te atrage, trebuia să te faci plutaș ca să fii aproape de ea. Construirea plutelor se făcea pe mal și cerea multă răbdare și pricepere. Malul trebuia pregătit în prealabil, rotunjit pentru ca lemnul așezat în stive să poata aluneca lin în apă și să poata fi legat de plută. Plutașii lucrau numai în cete, conduse de un dragoman (cel mai priceput dintre plutași sau un negustor de lemne), care făcea din iarnă învoielile pentru plutăritul din vară. Odată cu primele zile ale lunii martie, dragomanul și ceata începeau lucrul.

Ajunse pe apă, dălcăușul și cârmaciul aveau grijă ca plutele să nu se ciocnească între ele, iar cele mai mici să nu stea în calea celor mari și încărcate. Comenzile folosite de plutași în timpul transportului erau diferite de la zonă la zonă, dar când dălcăușul striga cârmaciului să se abată la dreapta, striga „dă pluta la pădure”, deoarece, plutind pe firul apei spre Dunăre, pădurea rămânea mereu în dreapta. Când trebuia să cârmească pluta în stânga, striga „dă pluta la câmp”. Aceste comenzi erau păstrate până în dreptul satului Călieni, aproape de Focșani, unde acestea deveneau „la munteana” – spre dreapta și „la moldoveana” – spre stânga.
Nu se transportau niciodată lemne de foioase, pentru că erau prea grele. La venirea serii, plutele erau trase la mal, după un cot al râului, astfel ca apa să lovească în malul opus. În plus, se evita riscul ca vreo plută sfărâmată să se izbească de încărcatură. Când ajungeau la Gura Bistriței, plutele erau legate de mal și lăsate sub pază, iar plutașii se întorceau la Piatra Neamț, pentru a lua altele. Ajunse cu cea de-a doua încărcătură la Gura Bistriței, erau legate două câte două și se forma un „pod”, condus mai departe de doi plutași până în dreptul satului Călieni. Aici, plutele erau legate câte 3 sau 4, într-un „șal”, și conduse de doi buni cârmaci.

O meserie de 3 lei și 15 bani

Plutașii care își încheiau treaba la Călieni se întorceau la Piatra Neamț, de regulă pe jos. Intrând pe Dunăre, „șalurile” erau legate cu „odgoane” de tei împletite două câte două, numite „palimare”. 6-8 „șaluri” unul lângă altul constituiau un „bloc” de plute, care erau trase la mal și ancorate cu lanțuri groase.
Dacă plutele se deteriorau pe traseu, plutașii le părăseau și se întorceau la schelă, unde se organiza o așa-zisă plută de „strânsură”, cu plutași buni și voinici, plătiți de 2-3 ori mai mult decât un plutaș obișnuit și care aveau menirea de a recupera pluta și lemnele. O plută ajungea cam într-o săptămâna la destinație. Sezonul începea la 15 martie și se termina pe 15 noiembrie, un plutaș reușind să ducă 26 de plute într-un sezon. El câștiga  580 de lei, adică 3 lei și 15 bani pe zi. De cele mai multe ori, meseria era moștenită din tată în fiu, fiecare încercând să fie cât mai bun. Astăzi, plutăritul este doar o poveste frumoasă, o aventură în care se mai lansează doar temerarii.

Teona SOARE