”Procesul sabotorilor” de la Canalul Dunărea-Marea Neagră şi drama celor sacrificaţi pe altarul neputinţei socialiste
Dimensiune font:
”Procesul sabotorilor“ de la canal, judecat între 29 august şi 1 septembrie 1952, de către Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, complet condus de generalul maior magistrat Alexandru Petrescu, a condamnat într-un prim ”lot” zece oameni din conducerea tehnică a Canalului Dunăre-Marea Neagră, care curînd după aceea avea să fie închis: nu putea fi un eşec al economiei socialiste, ci trebuiau ”ţapi ispăşitori”. La 1 septembrie 1952, au fost condamnaţi la moarte inginerii Aurel Rozei, Petre Cernătescu, Georgescu Gheorghe-Topaziau, Nicolae Vasilescu. Ei, ”în cîrdăşie” cu mecanicul de locomotivă Gheorghe Nichita, cu numai două clase primare, ar fi ”sabotat” măreţul ”drum fără pulbere”, pe care şi-au lăsat osemintele mii de deţinuţi politici. Toţi au fost împuşcaţi.
Alexandru Rozei - o viaţă de om, toată o durere
În urmă cu două zile, am fost anunţat de Lia Horodi, artist plastic din Israel şi soţul său Mirel că prietenul nostru comun, Alexandru Rozei, pe care-l cunoscusem prin intermediul lor, a murit. Mi-a revenit în minte chipul său, marcat de o tristeţe fără leac şi drama lui de o viaţă, aceea de a nu-şi putea găsi mormîntul tatălui, pe care l-a iubit enorm. Am căutat să-l ajut, dar din nefericire orice demers al meu, în vremea în care eram preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, s-a izbit de refuz: documentele privind înhumările celor executaţi, atît la ”Valea Piersicilor”, cît şi în alte locuri, ca şi la Constanţa, unde a ajuns în faţa plutonului de execuţie Aurel Rozei, sînt încă ”secrete de stat”. Pot spune însă că am văzut harta detaliată a cimitirului de lîngă Fortul 13 Jilava, pentru cîteva clipe, cît să ştiu că există asemenea documente privind locurile în care au fost îngropaţi condamnaţii la moarte ai regimului comunist, ”bandiţii” şi ”sabotorii”.
Nepotul lui Auel Rozei, Adrian Irviu Rozei, fiul fratelui geamăn Ionel i-a relatat jurnalistei Mariana Iancu din Constanţa, că tatăl său i-a povestit cum Aurel Rozei percepea Canalul Dunăre-Marea Neagră ca unul nerealizabil: utilajele sovietice vechi, de pe vremea săpăturilor canalului de pe Volga se stricau tot timpul şi nu aveau piese de schimb, iar ”mîna de lucru”, cea mai mare parte deţinuţi politici, săpau de fapt Canalul cu hîrleţul şi roaba. Devenea, zi de zi, tot mai evident că lucrarea nu are cum să fie dusă la bun sfîrşit, mai ales la termenele propuse: ”Ultima dată a venit la noi cînd aveam 5 ani. Atunci i-a povestit tatălui meu că lucrurile nu merg bine. Alarma s-a dat într-o zi de vară, cînd unul dintre cei doi ingineri cu care împărţea biroul, situat în Piaţa Ovidiu din Constanţa, a fost chemat pe hol de un tovarăş şi nu s-a mai întors. Pe spătarul scaunului i-a rămas haina. A stat acolo cîteva zile, pînă cînd a venit soţia lui să o recupereze. Şi alte două-trei obiecte. Şi atunci a venit să se consulte cu tata. Dar ce putea să facă? Nu putea să-şi dea demisia, nu putea să plece, pur şi simplu“, i-a povestit jurnalistei nepotul lui Aurel Rozei.
Curînd, cele mai negre temeri i s-au adeverit lui Aurel Rozei: a fost arestat într-o noapte, de la Hotelul ”Palas”. Copiii au auzit totul, din camera alăturată. Fiul lui Alexadru a văzut cum după cîteva zile şi mama lui a fost ridicată de Securitate, cu ochelari negri la ochi, dar spre seară a revenit acasă, după o anchetă cîteva ore. Familia aflase între timp din presă că Aurel Rozei a fost arestat ca ”sabotor”: în zilelele de 31 iulie, 1, 2 şi 3 august 1952, s-au publicat în „Scînteia“articole ample, în care toţi cei arestaţi erau calificaţi drept sabotori şi diversionişti, cerîndu-se pedeapsa lor cu moartea. Procesul lor a avut loc la Poarta Albă. Alexandru Rozei avea pe atunci nouă ani.
Constantin Niţescu, tînăr inginer care a fost şi el condamnat la moarte în 1952 în acelaşi lot, dar în ultima clipă sentinţa i-a fost comutată în temniţă pe viaţă, a povestit ultima noapte a lui Aurel Rozei, cea dinspre 12 spre 13 octombrie 1952: ”Eram ţinuţi într-un hangar, la Constanţa. În noaptea dinaintea execuţiei, Aurel a albit. Atunci, ca să uite pentru cîteva ore de faptul că îşi aşteaptă moartea, Aurel Rozei a propus ca fiecare să-şi povestească o întîmplare din viaţă”. Condiţia era ca întîmplarea să nu aibă legătură cu familia, ca să nu îi tulbure mai presus de puterea lor. Primul a luat a fost inginerul Vasilescu, apoi, după jumătate de oră, Aurel Rozei. Niţescu a crezut că acea noapte nu se va mai sfîrşi niciodată.
Hotărîrea de construire a Canalului Dunăre-Marea Neagră a fost luată de Biroul Politic al Partidului Muncitoresc Român pe 25 mai 1949, la ordinele lui Stalin – care i-a ajutat astfel pe ”tovarăşii români” să găsească, după modelul sovietic, cel mai potrivit loc pentru exterminarea zecilor de mii de deţinuţi politici, care nu mai încăpeau în închisorile României. Pentru reducerea costurilor Canalului, se apelase la această muncă forţată a deţinuţilor. Ei erau cunoscuţi în scripte sub eufemismul de ”efective ale M.A.I” şi, dacă în septembrie 1949 numărul lor reprezenta 19,2% din totalul celor ce trudeau la Canal, el s-a ridicat la 43,8% în mai 1951, iar în noiembrie 1952 era de nu mai puţin de 82,5% - peste 15.000 de deţinuţi, în toate punctele de lucru ale Canalului.
Era evident că acest proiect megalomanic, reluat ulterior de Nicolae Ceauşescu, nu poate fi realizat, în condiţiile timpului – utilajele, aduse din ”ţările socialiste” erau deja uzate şi se defectau mereu, preponderentă fiind munca fizică, cu lopata şi targa, ori roaba. Intemperiile blocau şi ele lucrările, pe perioade lungi de timp – dar ”planificarea” era sfîntă, iar de ea era responsabil inginerul Rozei. Astfel, toate vinovăţiile au fost strînse asupra capului său, fiind acuzat de sabotaj, diversiune şi duşmănie faţă de regim, fie şi numai pentru că ploua şi nu se putea săpa un canal între Dunăre şi Mare, în noroi. A fost cea mai uşoară cale, prin care regimul a găsit ”ţapi ispăşitori” pentru a acoperi eşecul unui proiect, dictat chiar de generalissimul Stalin, pe care comuniştii români nu-l puteau realiza. O cale care a distrus nu numai un om, între zeci de mii, dar l-a marcat, pentru toată viaţa şi zilele, atîtea cîte i-au fost date, şi pe fiul său Alexandru, care a purtat povara morţii şi a mormîntului neştiut al tatălui şi dorul lui, pînă acum două zile, pînă la propria lui moarte. Nimeni şi nimic n-a putut repara vreodată suferinţele prin care a trecut el şi familia lui, proscrisă pînă în ziua de azi – ca atîtea altele…
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau