Ucraina –NATO: O ecuație (încă) complicată

Într-un recent editorial postat în Foreign Affairs, ministrul de externe ucrainean Kuleba critică politica NATO privind aderarea țării sale în cadrul Alianței, politică care în ciuda deciziilor luate la summitul din 2008, a urmărit mai degrabă să demonstreze Rusiei că ușa deschisă Ucrainei este una formală.

O întrebare legitimă ridicată imediat după izbucnirea războiului ruso-ucrainean este aceea dacă NATO a procedat suficient pentru a descuraja Federația Rusă și dacă mecanismele sale în relația cu Ucraina au fost lente sau nu. Spre exemplu, Kievul a fost desemnat de către NATO drept Partener cu Oportunități Sporite abia în 2020, deși Georgia obținuse acest statut încă din 2014.

Într-adevăr, granița comună cu Federația Rusă a fost mai degrabă un pretext folosit de actori populiști pentru a ține Kievul departe de statutul dorit, însă admiterea Finlandei în NATO, care împarte la rândul său cu Rusia o graniță de 1.340 km, s-a produs într-o nouă paradigmă de securitate, ce arată că realismul relațiilor internaționale primează la granița spațiului euroatlantic. Nu în ultimul rând, procesul rapid de aderare al Finlandei și Suediei diferă de cel al statelor membre post Război Rece, tocmai pentru că cele două țări sunt deja parte a Occidentului, atât prin valorile asumate cât și prin funcționalitatea democrației liberale. Apoi, atât Finlanda cât și Suedia au fost parteneri ai Alianței în diferite misiuni și teatre de operații, întărind interoperabilitatea militară.

Răspunsul așteptat de Kiev a venit prin vocea secretarului general Jens Stoltenberg, care a anunțat că Alianța este pregătită să primească Ucraina postbelică, scenariu acceptat de către toți membrii NATO

Dar, declarația lui Stoltenberg a fost repede criticată de către premierul maghiar Viktor Orban, același lider politic care a împiedicat de multe ori acțiuni la nivel înalt între NATO și Ucraina sub justificarea situației minorității maghiare din țara vecină. Chiar dacă politica pragmatică a Washingtonului vizează la nivel declarativ susținerea Ucrainei umanitar și militar, considerând că statutul Kievului ca membru NATO este un subiect ce poate distrage atenția de la frontul ucrainean alimentând totodată propaganda rusă, și nici Germania nu s-a arătat adepta ușilor deschise, viitorul Ucrainei postbelice va rămâne cel mai important dosar pe masa aliaților, chiar dacă admiterea sa în NATO nu va reprezenta imediata prioritate.

Cu toate acestea, semnalele venite de la Bruxelles sunt importante nu doar pentru Kiev ci și pentru Moscova, ceea ce relevă o semnificație aparte viitorului summit de la Vilnius, acolo unde însuși Zelenski a fost invitat.

Dar, președintele ucrainean și-a condiționat prezența prin asumarea Alianței de a oferi garanții de securitate țării sale și oferirea unui plan de aderare postbelic, ceea ce ar presupune, printre altele, o declarație specială privind Ucraina la finalul summitului și nu doar menționarea acesteia în declarația generală comună. De altfel, un semnal important va fi dat dacă NATO va dori să transforme actuala comisie bilaterală într-un Consiliu NATO- Ucraina.

Este foarte important ca Occidentul nu doar să susțină integritatea și suveranitatea Ucrainei, ci și să accepte și arate că privește Ucraina ca parte a sa. Nu în ultimul rând, susținerea militară și financiară a Ucrainei trebuie dublată de acțiuni care să vizeze realinierea geopolitică a Regiunii Mării Negre în conformitate cu interesele actorilor regionali, vizând inclusiv Georgia și Republica Moldova.