Povestea Unirii. Ziua care a schimbat destinele unui popor

 Pe 24 ianuarie 1859, într-o atmosferă încărcată de emoție și curaj, s-a scris una dintre cele mai importante pagini din istoria noastră: Unirea Moldovei cu Țara Românească, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate. A fost clipa în care destinul unui popor s-a luminat, deschizând calea României moderne

Se spune că în iernile secolului al XIX-lea, gerul pătrunzător și zăpada erau aspre, iar străzile înguste din Iași și București se umpleau de forfota oamenilor dornici să afle vești despre soarta Principatelor. În acea iarnă a anului 1859, speranța creștea cu fiecare zi, ca un foc mocnit de sub zăpadă.
Pe 24 ianuarie, în București, locuitorii se înghesuiau pe lângă clădirea Adunării elective, așteptând cu sufletul la gură semnalul care putea schimba cursul istoriei. Nimeni nu mai simțea frigul tăios; ochii erau ațintiți asupra oamenilor politici, asupra reprezentanților poporului care urmau să scrie un capitol nou în povestea românilor. Anii premergători Unirii de la 24 ianuarie au fost marcați de frământări diplomatice și de dorința din ce în ce mai puternică a românilor de a-și decide singuri soarta. În urma Războiului Crimeei (1853-1856), marile puteri europene – Franța, Rusia, Imperiul Otoman, Austria și Marea Britanie – au dezbătut intens viitorul Principatelor Române (Moldova și Țara Românească).
Oamenii din ambele principate erau sătui de presiunile externe și de legile impuse de domnitori marionetă. În același timp, ideea unei Românii unite începuse să prindă viață printre elitele intelectuale, dar și printre țăranii care trăiau de pe o zi pe alta.
După Convenția de la Paris (1858), s-a decis organizarea unor Adunări ad-hoc, menite să dea glas dorinței românilor. Pentru prima dată, speranța unei unirii reale între Moldova și Țara Românească nu mai părea un vis îndepărtat.

Figură providențială: Alexandru Ioan Cuza
Pe 5 ianuarie 1859, prin alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei, contextul politic a luat o turnură neașteptată. Personalitatea lui Cuza, cunoscută pentru vederile reformatoare și pentru apropierea de popor, era deja apreciată. Dar surpriza a venit câteva săptămâni mai târziu, când în Țara Românească, sub o puternică presiune populară, dar și din dorința elitelor de a împlini visul unirii, Adunarea electivă l-a votat în unanimitate, pe 24 ianuarie, tot pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor. Astfel, cu o singură persoană în fruntea ambelor principate, principala condiție de unire devenea realitate.

În București, clădirea Adunării elective era învăluită de emoție și frământare. Poporul aștepta, înfrigurat, pe străzile orașului, bătând din picioare pe caldarâmul înghețat. În interior, deputații dezbăteau și își mărturiseau susținerea pentru Cuza, convinși fiind că aceasta era unica șansă pentru un viitor mai bun.
La anunțul votului final, bucuria s-a revărsat pe ulițe. Mulțimea a izbucnit în urale și aplauze, iar sunetul clopotelor a răsunat în bisericile din apropiere. Oamenii și-au îmbrățișat vecinii, prietenii sau chiar necunoscuții. Cuza devenea Domnitor al ambelor Principate Române, iar Unirea era astfel consfințită.

Vocea străzii, sărbătoare și speranță
Imediat ce vestea a străbătut orașul, s-au adunat laolaltă boieri, negustori, meșteșugari și țărani veniți din împrejurimi. Se spune că s-au încins hore în piețele orașului, iar oamenii au cântat și au dansat, înfruntând frigul iernii.
Prin Calea Victoriei, pe atunci Podul Mogoșoaiei, călăreții veneau să aducă salutul lor noului Domnitor, iar drapelele improvizate fluturau vesel. Cu toate că vremea era aspră, o căldură sufletească îi unea pe românii din Moldova și Țara Românească mai mult ca oricând.

Reacția marilor puteri și primii pași ai noii Românii
Unirea de la 24 ianuarie 1859 a fost la început privită cu scepticism de unii actori internaționali. Marile puteri se temeau de un eventual stat român care și-ar putea cere independența și ar putea modifica balanța puterii în zonă.
Cuza și susținătorii săi s-au dovedit însă pricepuți diplomați. Au explicat principiul alegerii unice și au insistat că unirea este rezultatul firesc al dorinței poporului. Treptat, Europa a acceptat noua realitate. În anii ce au urmat, Cuza a pus bazele unor reforme majore: secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, reorganizarea armatei, modernizarea sistemului de învățământ și de justiție. Toate acestea erau cărămizi esențiale în construcția viitorului stat român.

Data de 24 ianuarie avea să rămână simbolul speranței și al voinței de unitate a românilor. Dacă la început unirea a fost doar una personală, sub domnia aceluiași conducător, încet-încet s-a transformat într-o unire administrativă și politică, prefațând nașterea României moderne.
În anii ce au urmat, românii de pretutindeni au privit cu mândrie spre acest moment. Acest ideal avea să fie împlinit pe deplin în 1918, când toate provinciile istorice românești s-au unit într-un singur stat. Dar totul a început cu hotărârea de oțel a celor care, la 1859, nu au ezitat să-și asume riscuri pentru a-și vedea visul împlinit.

În pas de Hora Unirii
În fiecare an, la 24 ianuarie, România retrăiește emoția acelei zile de iarnă. Pe străzile din Iași și București, dar și în multe alte orașe din țară, se cântă și se dansează Hora Unirii, celebrul cântec pe versurile lui Vasile Alecsandri. Întreaga țară se umple de tricolor, iar la monumentele închinate lui Alexandru Ioan Cuza au loc ceremonii. Este un moment când românii își amintesc de curajul înaintașilor, de lupta lor neobosită pentru dreptate și progres și de faptul că unitatea națională nu este doar o poveste veche, ci o valoare care trebuie păstrată vie în sufletele tuturor. 24 ianuarie 1859 rămâne, așadar, un moment de referință în istoria românilor, ziua în care voința populară a triumfat, iar destinul a două principate s-a contopit într-un singur drum. Pentru fiecare român care privește astăzi în trecut, acea zi de iarnă înghețată vibrează încă de speranță, mândrie și încredere într-un viitor mai bun.

Dan DIMA

Deși domnia lui Cuza a durat doar șapte ani (1859-1866), reformele și ideile sale au așezat România pe un drum al modernizării. Spiritul acelui 24 ianuarie continuă să inspire generații după generații. Este o lecție despre solidaritate, despre puterea de a crede în schimbare și despre cum un popor poate să-și decidă singur viitorul, în ciuda piedicilor.
Astăzi, când privim înapoi, cu respect și recunoștință, ne dăm seama că Unirea Principatelor Române a fost mai mult decât un eveniment politic. A fost o izbândă a inimilor care au bătut la unison, o transformare a conștiinței naționale și un prim pas spre ceea ce avea să devină România modernă.