Burleanu a câştigat alegerile, dar a pierdut circumstanţele atenuante

 Venit din minifotbal, foarte tânăr la vremea aceea (încă nu împlinise 30 de ani), fără vreo experienţă ca fotbalist la nivel de senior, fără să fi antrenat altceva în afară de nasturi, Răzvan Burleanu a câştigat alegerile din 2014 exclusiv conjunctural. Să ne reamintim, Gică Popescu, principalul favorit de atunci, fusese arestat cu o zi înainte de scrutin, între ceilalţi candidaţi erau rivalităţi ireconciliabile, astfel încât Burleanu a beneficiat de un culoar nesperat de favorabil.

La vremea aceea, aşteptările de la junele conducător al FRF nu aveau cum să fie deloc mari. Fotbalul românesc era pe tobogan, perspective de reviriment aproape zero, niciun plan, niciun proiect. Un context deloc favorabil, dar Burleanu a reuşit să mişte câte ceva în primul său mandat. Calificarea la EURO 2016 sau reformarea sistemului competiţional al Ligii 1 sunt doar câteva din bilele albe.

A urmat al doilea mandat, după nişte alegeri câştigate categoric în faţa mult mai reputatului şi mai experimentatului Ionuţ Lupescu. Un mandat cu ceva realizări, regula Under 21 sau ascensiunea echipelor de tineret, de exemplu. Însă, mult sub ceea ce şi-ar fi dorit suporterii.

În toată această perioadă, 2014-2022, Răzvan Burleanu a avut de partea sa destule circumstanţe atenuante, chestiuni obiective ce l-au tras în jos din punct de vedere al randamentului managerial. A avut cum „să se scoată”, fără să dea vina pe greaua moştenire ori pe tot felul de nimicuri. Chiar şi gherla cu numirea lui Daum ca selecţioner a putut-o motiva logic şi rezonabil...

 

Timp, bani şi susţinere există, opoziţia a dispărut, trebuie rezultate

Însă, după data de 12 aprilie 2022, totul s-a schimbat irevocabil, atât pentru el, cât şi pentru toţi cei cu un impact cât de cât în fotbalul românesc. Burleanu a fost mai ceva ca Ceauşescu în vremurile de glorie ale dictatorului. A candidat singur şi a fost votat în unanimitate. Liderul comunist câştiga doar cu 99 şi ceva la sută...

Că şi-a făcut mersurile din timp, asigurându-şi victoria totală, că teoreticii contracandidaţi or fi fost mai mult pentru impresie, nu mai contează. „Nu contează jocul, ci scorul!”, spune un vechi proverb fotbalistic. Iar Burleanu a câştigat „la pielea goală”. Cu 272 voturi pentru, zero împotrivă şi zero abţineri, opoziţie înseamnă că nu există. Pe cale de consecinţă, el va avea toată susţinerea în mandatul următor. Sau, măcar, nu i se vor pune beţe-n roate...

Deja are opt ani de când conduce destinele fotbalului românesc, a avut timp să înveţe pe de rost acel proiect belgian de la începuturile acestui mileniu, să vadă ce a fost bine şi ce nu, să-l adapteze şi să-l dezvolte. Ca o paranteză, ca o explicaţie: după generaţia lui Vercauteren şi Scifo, fotbalul belgian căzuse abrupt în prăpastie, echipele de acolo (cluburi, reprezentative) deveniseră mesagere ale păcii, nu mai băteau pe nimeni. Federaţia a gândit şi a pus în aplicare un plan pe termene scurt, mediu şi lung pentru revitalizarea fotbalului de acolo. Un plan detaliat până la cele mai mici amănunte şi care, încă de acum 12 ani, a ajuns imprimat şi pe rolele de fax ale federalilor români.

Rezultatele belgienilor se ştiu şi se văd de câţiva ani buni, bravo lor. Burleanu e acum lider maximo la noi, a câştigat alegerile, dar a rămas fără nicio circumstanţă atenuantă. Practic, s-a obligat să scoată măcar o generaţie peste cea a lui Eden Hazard, Romelu Lukaku şi ceilalţi. Timp a avut şi încă mai are, bani sunt destui, suţinere din partea FIFA şi UEFA există. Opoziţie, nu! Marcel FLUERARU