VIDEO/ Katiușa, „Orga lui Stalin”: Coșmarul armatei germane în Al Doilea Război Mondial

Katiușa era un sistem versatil de lansatoare de rachete, căruia soldații germani i-au spus „orga lui Stalin”, făcând aluzie la sunetul șuierător al rachetelor în momentul lansării, precum și la asemănarea bateriei cu țevile unei orgi muzicale.

Katiușa, prima armă de artilerie autopropulsată produsă de Uniunea Sovietică, fusese proiectată de Biroul de Cercetare și Dezvoltare din Moscova în anii ‘30, fiind concepută inițial pentru a fi montată pe avioane.

La sfârșitul anului 1938, cu un an înainte ca naziștii și sovieticii să invadeze și să împartă Polonia, începând astfel cel de-Al Doilea Război Mondial, au fost construite primele modele.

Aceste prototipuri au fost ulterior adaptate pentru a fi utilizate de Armata Roșie ca lansatoare terestre cu denumirile BM-8 și BM-13 (ulterior a apărut și varianta grea BM-31).

Modelul BM-13, cel mai utilizat de ruși în timpul războiului, consta din opt șine deschise interconectate.

Pe fiecare dintre șine, care erau montate de-a lungul șasiului sau corpului unui vehicul, erau așezate două rachete RS-132, un total de 16 proiectile capabile să străbată o distanță de aproape 9 kilometri.

Când lansatorul de rachete Katiușa (în versiunea sa BM-13, cu câteva proiectile montate pe spatele unui camion simplu) a fost prezentat oficial înalților demnitari sovietici, înainte de război, nu a făcut cine știe ce impresie.

Însă când dispozitivul a lansat primele rachete, toți cei prezenți au rămas uimiți. Comandantul Semion Timoșenko, un veteran al Primului Război Mondial și al Războiului Civil Rus din 1917, uimit de puterea distructivă a noului dispozitiv militar, l-a întrebat pe adjunctul său:

„De ce nu mi-ai spus până acum că avem o astfel de armă?”

La 21 iunie 1941, cu o zi înainte ca trupele germane să treacă granița sovietică și să înceapă operațiunea Barbarossa, Iosif Stalin a dat în sfârșit undă verde producției în masă a noilor lansatoare de rachete rusești.

Această decizie avea să ajute Armata Roșie să schimbe definitiv cursul războiului. Lansatoarele de rachete Katiușa prezentau multe avantaje esențiale, dar și unele dezavantaje.

Puteau lansa o cantitate devastatoare de explozibili asupra unor ținte situate la 8.5 kilometri distanță, mai rapid decât artileria convențională, la o viteză medie de 325 metri pe secundă.

Rachetele loveau la 7-10 secunde de la momentul lansării, dar aveau neajunsul unei precizii mai mici și necesitau mai mult timp pentru reîncărcare (montarea celor 16 rachete dura aproape o oră).

Cu toate acestea, deși erau mai fragile decât armele de artilerie, lansatoarele de rachete Katiușa erau mai ieftine, mai ușor de produs și puteau fi montate pe orice șasiu.

De aceea, în general, pe frontul rusesc, aceste arme erau montate pe camioane obișnuite, mai ales pe camioanele americane Studebaker, eficiente și rapide, pe care URSS le avea de la SUA ca parte a programului Lend-Lease.

De asemenea, deoarece erau extrem de mobile, lansatoarele de rachete Katiușa erau foarte greu de urmărit, astfel încât puteau ataca o țintă în orice moment, cu mare putere distructivă, după care se puteau retrage imediat din calea focului inamic.

Deoarece aceste rachete autopropulsate erau marcate cu litera K, semnul distinctiv al fabricii Voronej Komintern, soldații Armatei Roșii au botezat dispozitivul cu porecla Katiușa, făcând aluzie la popularul cântec de război „Katiușa”, ale cărui versuri vorbeau despre o fată (Katerina, nume diminutivat Katiușa) care tânjea după iubitul ei, un soldat trimis să facă serviciul militar la grăniceri.

Soldații germani, la rândul lor, au botezat Katiușa „orga lui Stalin”, datorită asemănării bateriilor cu țevile unei orgi și sunetului terifiant pe care îl produceau atunci când erau lansate și zburau spre țintă.

Rachetele Katiușa au intrat pe câmpul de luptă pe 14 iulie 1941, când șapte unități BM-13, comandate de căpitanul Ivan Fliorov, în cadrul unui contraatac destinat recuperării orașului Vitebsk, au atacat localitatea bielorusă Orșa, situată la 500 de kilometri vest de Moscova, un mare nod de transport care se afla în mâinile Wehrmacht-ului.

Cu această ocazie, Katiușa a depășit toate așteptările liderilor militari sovietici: centrul orașului Orșa a fost devastat, iar forțele germane au trebuit să se retragă rapid din zonă.

Șeful Statului Major al Wehrmacht-ului, generalul Franz Halder, a notat în jurnalul său:

„Rușii au folosit o armă necunoscută până acum. O furtună cu rachete a ars gara din Orșa, toate trupele și echipamentul militar. Metalul se topea și pământul ardea.”

De-a lungul Marelui Război Patriotic – așa cum îi spun și astăzi rușii, cu toate că au fost unii dintre cei care l-au declanșat -, lansatoarele de rachete Katiușa și-au demonstrat puterea distructivă în contraofensiva pe care Uniunea Sovietică a desfășurat-o din 1941 pentru a expulza armatele străine de pe teritoriul rus, în special în decisiva Bătălie de la Stalingrad, care a marcat începutul sfârșitului puterii celui de-al Treilea Reich pe frontul de est.

Lansatoarele de rachete Katiușa au asigurat victorii răsunătoare în contraofensiva împotriva germanilor.

În timpul contraofensivei din Kursk din 1943, BM-13 au distrus cu totul o zonă fortificată a inamicului: dintr-o garnizoană germană de 500 de soldați, au supraviețuit doar 30.

În septembrie 1943, în timpul eliberării regiunii Briansk, aproximativ 6.000 de rachete Katiușa au distrus apărarea nazistă pe un teritoriu care se întindea pe 250 de kilometri.

Succesul fulminant al lansatoarelor de rachete Katiușa pe câmpul de luptă a făcut ca, în timp, aceste arme să fie montate și pe alte vehicule, cum ar fi jeep-uri, tancuri, trenuri, chiar și pe bărci, care astfel puteau trage de pe râuri și lacuri.

De asemenea, rușii au crescut puterea și dimensiunea proiectilelor (primele rachete, de 1.50 metri și 10 kilograme, le-au făcut treptat loc proiectilelor de calibru 300, cu 30 de kilograme de explozibil).

Alături de celebrul tanc T-34, lansatorul de rachete Katiușa, „orga lui Stalin”, a devenit o armă de uz comun a Armatei Roșii și unul dintre principalele simboluri sovietice din Al Doilea Război Mondial.

În continuare, delectează-te – sau, mai bine zis, îngrozește-te – cu „muzica” pe care o producea cândva „orga lui Stalin”.