Iisus Hristos – „pacea noastră”

 Scrisoare pastorală la sărbătoarea Naşterii Domnului Iubiţilor preoţi din parohii, cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iaşilor: har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt

Iubiţi fraţi preoţi, Cinstiţi vieţuitori ai sfintelor mănăstiri, Drept-slăvitori creştini,
Ne-a învrednicit Dumnezeu să întâmpinăm şi anul acesta sărbătorile cele mari ale creştinătăţii de la cumpăna dintre ani, care se deschid cu prăznuirea Naşterii Domnului Hristos şi se încheie cu Dumnezeiasca Sa Arătare sau Boboteaza. Este un răstimp în care tot omul află ceva mai multă tihnă sufletească şi odihnă fizică, lăsând deoparte grijile, apăsările şi neliniştile vieţii de zi cu zi şi petrecând mai mult timp în atmosfera caldă a familiei sau alături de cei dragi. Este un răstimp în care bunătatea, dărnicia, bucuria şi dragostea sunt, poate, mai prezente în viaţa noastră decât în altă parte a anului.
Sărbătoarea venirii în trup, ca prunc, a lui Dumnezeu ne aduce mai aproape de lumea copilăriei cu toată frumuseţea ei: puritate, lipsa vicleşugului, încredere în oameni, iertare, dăruire. Ne îndeamnă şi pe noi să fim mai buni şi să îmbrăţişăm cu ochi iubitori lumea din jurul nostru. De aceea, ne bucurăm să oferim daruri, ne bucurăm când colindătorii ne trec pragul casei şi ne întâmpină cu îndemnul: „Larg deschideţi poarta sufletelor voastre!” pentru că „o, ce veste minunată, în Betleem ni s-arată!”, „astăzi S-a născut Hristos, Mesia, chip luminos”, ca pe noi „să ne mântuiască”.
Creştinul, care îşi ia în serios credinţa sa, ştie că izvorul bucuriei şi al tihnei din aceste zile de sărbătoare nu vine din lumea aceasta, ci se coboară de sus, de la Dumnezeu. De aceea, pentru el sărbătoarea capătă sens atunci când este trăită în primul rând liturgic, prin participarea la sfintele slujbe şi, în special, la Dumnezeiasca Liturghie. Aici timpul se întâlneşte cu veşnicia, iar sărbătoarea nu mai este o simplă comemorare a unui eveniment din trecut sau un prilej de relaxare, ci participare la actul pururea prezent şi viu săvârşit de Dumnezeu în istorie odată pentru totdeauna. Prin sfintele slujbe pătrundem şi înţelegem mai mult taina sărbătorii de faţă. „Astăzi, spun cântările Bisericii, Hristos în Betleem Se naşte din Fecioara. Astăzi Cel fără de început Se începe şi Cuvântul Se întrupează. Puterile cerurilor se bucură şi pământul cu oamenii se veseleşte; magii daruri aduc; păstorii minunea vestesc; iar noi neîncetat strigăm: slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”.
Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,
Astăzi prăznuim coborârea lui Dumnezeu la oameni şi ridicarea omului din stricăciune şi moarte la Dumnezeu. Astăzi ni se descoperă iubirea cea mare a lui Dumnezeu pentru noi. În rai, primii oameni au ales, amăgiţi fiind de diavol, o cale care i-a rupt de Dumnezeu, Creatorul. Au crezut că ei singuri, în mod autonom, pot ajunge ca Dumnezeu. În realitate, s-au lipsit de legătura cu Izvorul vieţii şi s-au închis în moarte. Dar Dumnezeu, ca un bun şi iubitor de oameni, nu a părăsit zidirea Sa, ci, după ce „în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin proroci”, „la plinirea vremii”, L-a trimis pe Fiul Său Care a luat asupra Sa toate durerile omenirii. Naşterea lui Hristos este numită de Sfântul Ioan Damaschin „cea mai mare noutate din toate noutăţile, singurul nou sub soare”, pentru că „Însuşi Creatorul şi Domnul primeşte să lupte pentru creatura Lui şi Se face învăţător cu fapta [...], căci Domnul S-a îmbrăcat cu haina trupului şi arată în acelaşi timp bunătatea, înţelepciunea, dreptatea şi puterea lui Dumnezeu”.
Făcându-Se om ca şi noi, dar neavând păcat, Hristos-Domnul ni-L descoperă în Sine pe Dumnezeu aşa cum este, adică un ocean infinit de iubire. În acelaşi timp, ne descoperă în Sine şi Omul aşa cum l-a gândit Dumnezeu în clipa creaţiei, un om desăvârşit, după asemănarea Creatorului său.
Mântuitorul Hristos Se face, astfel, învăţătorul nostru, arătându-ne calea, dar, în acelaşi timp, ne este şi împreună-călător pe această cale, precum şi ţinta călătoriei vieţii noastre. El este „piatra cea din capul unghiului” , care uneşte Dumnezeirea cu umanitatea, iar cel care îi urmează „nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”.
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
În noaptea Naşterii Domnului, îngerii au vestit păstorilor, şi prin ei, întregii omeniri, începutul unei lumi noi, pe care au zugrăvit-o în cuvintele: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”. Este imaginea unei lumi a păcii pe care Prorocul Isaia, cu mai bine de 700 de ani înainte, a văzut-o şi a descris-o: „O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da. Şi se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Şi-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu. Şi va judeca nu după înfăţişarea cea din afară şi nici nu va da hotărârea Sa după cele ce se zvonesc, ci va judeca pe cei săraci întru dreptate şi după lege va mustra pe sărmanii din ţară [...]. Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul, şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul, şi puiul de leu vor mânca împreună, şi un copil îi va paşte. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica, şi puii lor vor sălăşlui la un loc, iar leul ca şi boul va mânca paie”.
Ce înseamnă această pace? Cum să o înţelegem câtă vreme nu o vedem instaurată în lume? „Pacea pe care o cântau îngerii nu era o pace socială, adică lipsa războiului, ci Întruparea şi prezenţa lui Hristos”, ne spune Mitropolitul Ierotei Vlahos. „Aşadar, îngerii nu au cântat o pace care avea să vină în viitor, ci pacea care a venit în lume odată cu Naşterea lui Hristos, fiindcă, prin Întruparea Sa, Hristos l-a împăcat pe om cu Dumnezeu, cu aproapele său şi cu sine însuşi.” Păcatul a introdus în lume dezordinea, dezbinarea, neînţelegerile şi lupta între fraţi. Atâta timp cât se află sub influenţa şi stăpânirea păcatului, fiecare se consideră pe sine mai important decât celălalt şi caută să-şi impună voia sa: „Patima de a domina, de a comanda, atâta s-a înrădăcinat în inimile oamenilor, încât omului tocmai aceasta i se pare cât se poate de firesc”, afirmă Sfântul Sofronie Saharov. Iar această dorinţă de a domina duce în cele din urmă la ceea ce acelaşi Dumnezeiesc Părinte numea „cel mai mare păcat”, războiul: „Istoria omenirii este plină de felurite crime, dar nu este păcat mai mare decât războaiele, în special ale timpurilor noastre, «războaiele mondiale», când într-un fel sau altul toți oamenii sunt antrenați la fratricid: unii se bucură astăzi că sunt uciși sute de mii, chiar milioane de o singură parte; mâine, cei ce au avut de suferit se bucură că au fost răzbunați cei uciși. Și astfel întreg Pământul se învăluie în întunericul dușmăniei iadului; Duhul Sfânt părăsește sufletele oamenilor și deznădejdea sălășluiește în sufletele lor”.
Cel care s-a depărtat de Dumnezeu sau nu trăieşte în armonie cu voia lui Dumnezeu vede cauza nedreptăţilor, a răului în general, în afara sa, fiind încredinţat în sinea lui că doar ceilalţi greşesc, pe când el însuşi este fără pată şi drept. De aceea, pentru a îndrepta răul din lume, soluţia o vede în corectarea şi chiar pedepsirea celorlalţi. Însă „cei care se încred în dreptatea lor, nu vor găsi calea spre Dumnezeu dacă nu se vor pocăi şi vor înţelege că smerenia, dragostea, compasiunea şi mila sunt legile fireşti ale vieţii”.
Mântuitorul Hristos ne arată că această cale, pe care mulţi o aleg, nu este cea adevărată. În Evanghelie ni se relatează că „erau de faţă în acel timp unii care-I vesteau despre galileienii al căror sânge Pilat l-a amestecat cu jertfele lor. Şi El, răspunzând, le-a zis: «Credeţi, oare, că aceşti galileieni au fost ei mai păcătoşi decât toţi galileienii, fiindcă au suferit aceasta? Nu! zic vouă; dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel»”. Prin urmare, nu învinuirea şi corectarea celorlalţi este soluţia pentru a îndepărta răul din lume, ci lupta cu propriile patimi şi păcate, cu răul din noi înşine. Urmând această cale dobândim pacea în sufletul nostru şi putem apoi să ajutăm cu adevărat şi lumea din jur: „Dobândeşte pacea, spune Sfântul Serafim de Sarov, şi mii de oameni în jurul tău se vor mântui”.
Drept-slăvitori creştini,
Potrivit unui frumos cuvânt al Părintelui Rafail Noica, „toate se leagă şi se dezleagă în duh”. Cu alte cuvinte, rezolvarea oricărei probleme trebuie să înceapă de la noi înşine, de la sufletul nostru, nu de la învinuirea şi aşezarea răspunderii pe umerii celorlalţi. Un creştin adevărat ştie că orice faptă bună sau rea a lui nu-l priveşte doar pe el însuşi, ci se reflectă asupra întregului univers. De aceea, cea mai mare strădanie a sa este aceea de a trăi pe cât posibil fiecare zi fără de păcat. În acelaşi timp, asemenea lui Hristos, suferă împreună cu semenii săi, durerea celorlalți fiind şi durerea lui. El ştie, de asemenea, că schimbarea lumii începe cu el însuşi: nu programele politice, nu proiectele sociale sau economice aduc bunăstare şi pace în lume, ci înnoirea sufletului, curăţirea lui de patimi, pacea lăuntrică şi apropierea de Dumnezeu. Cu cât mai mare este în inima omului credinţa, cu cât viaţa acestuia este mai plăcută lui Dumnezeu, cu atât mai grabnic se depăşesc şi situaţiile de criză, conflictele, războaiele din lume. În acelaşi timp, cu cât mai mult întuneric este în suflet, cu atât şi răul din lume se menţine şi se extinde. Este ceea ce ne îndeamnă şi Sfântul Apostol Pavel când zice: „Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui [adică împotriva semenilor noştri], ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh”.
Având privirea îndreptată către Cel născut în ieslea Betleemului, să căutăm sfinţirea şi înnoirea vieţii noastre, prin rugăciune şi fapta cea bună, primind putere din împărtăşirea cu Sfintele Taine, lărgindu-ne permanent inima spre a cuprinde în ea câţi mai mulţi semeni de-ai noştri – prieteni şi duşmani – spre a deveni astfel „fiii Celui Preaînalt”.
Vă îmbrăţişez pe fiecare în parte şi pe toţi împreună, iar „pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Iisus” .
Sărbătoare sfântă și curată!
An nou cu pace şi bucurie să aveţi în toate!
Al vostru slujitor și către Dumnezeu rugător,
† Teofan
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei