Tăceri de odinioară. Poveștile neauzite ale băncilor din parcurile ieșene

 * parcurile din Iași, cu aleile lor mărginite de bănci vechi, au fost martorii unor tăceri care vorbesc mai mult decât orice cuvânt * fiecare bancă poartă amintirea cuiva – a unui suflet care s-a așezat, fie pentru o clipă de respiro, fie pentru o oră de contemplație * în liniștea acestor locuri, între foșnetul copacilor și cântecul păsărilor, se întâmplă ceva magic: tăcerile se transformă în povești, iar momentele de solitudine devin o oglindă a sufletului

Iașul, oraș încărcat de istorie și spiritualitate, își găsește în parcurile sale un refugiu pentru cei care caută liniștea. În Grădina Copou, bătrânele bănci din lemn au asistat la generații întregi de visători și gânditori. Poate că la prima vedere, par simple piese de mobilier urban, însă, dacă te apropii de ele, vei simți povara a zeci de ani de emoții. Pe ele s-au așezat studenți, învățați, îndrăgostiți și singuratici, fiecare purtând cu sine o poveste.

„Aici am venit prima dată cu soțul meu, acum aproape patruzeci de ani. Ne-am așezat pe aceeași bancă, sub castanul ăsta bătrân. Atunci nu știam că aceste locuri ne vor adăposti amintirile pentru totdeauna”, spune Elena, o femeie în vârstă car, în zilele calde de toamnă, se odihnește pe o bancă din Parcul Expozitiei. Privește tăcută copacii, zâmbește copiilor și trecătorilor, apoi se întoarce la cartea care niciodată nu-i lipsește din poșetă . Tăcerea nu este o absență a sunetului, ci o prezență profundă a gândurilor. O prezență care îi oferă sufletului un spațiu în care să respire, să se așeze, să reflecteze.

Între telefoane și amintiri

Parcurile ieșene sunt locuri unde oamenii vin să se regăsească, să se piardă în labirintul amintirilor sau să își contemple viitorul. Aici, bănci aparent neînsemnate devin colțuri sacre unde se întâmplă reîntâlniri tăcute cu sinele. Pe o altă bancă din Parcul Copou, un tânăr stă cu un telefon în mână, dar ochii lui privesc în zare, spre nimic anume. „Vin des aici când am nevoie de o pauză de la tot. Liniștea asta îmi amintește de casa bunicilor, de simplitatea acelor momente. E ceva reconfortant în a nu face nimic, în a fi doar tu cu gândurile tale”, spune el zâmbind, parcă îngropându-și melancolia în aerul rece al dimineții.

Pentru unii, băncile sunt un loc al reîntâlnirilor. Pentru alții, un spațiu al despărțirilor. Fiecare lemn uzat, fiecare detaliu ruginit, poartă în sine urmele unor momente de viață, parcă încrustate de trecerea vremii. În liniștea parcurilor, oamenii nu vorbesc – însă își spun cele mai mari adevăruri.

În Parcul din Podu Roș, un bărbat stă singur, cu privirea pierdută în zare. Nu ai spune că are nevoie de companie. „Când am prea multe pe cap, vin aici. E un loc unde nimeni nu mă întreabă nimic. Îmi las toate gândurile pe bancă și plec mai ușor”, spune el. Băncile din parcuri devin astfel martore tăcute ale povestirilor neterminate, ale lacrimilor nevărsate, ale râsetelor stinse în grabă. Pentru cei care își caută liniștea, aceste locuri sunt adevărate sanctuare. Într-o lume care ne copleșește cu zgomot și agitație, parcurile din Iași sunt un adăpost al sufletului. Fiecare bancă oferă un loc de refugiu, o invitație la introspecție, la dialogul tăcut dintre inimă și minte. Și, poate cel mai important, o șansă de a găsi pacea în mijlocul unei lumi grăbite.

Maura ANGHEL

Tăcerile de pe băncile din parcurile ieșene nu sunt simple momente de solitudine, ci povești neauzite, fragmente de vieți pe care doar natura și bătrânele bănci le cunosc. Sunt locuri unde amintirile prind contur, unde gândurile se așază și sufletul se liniștește, un refugiu tăcut pentru cei care caută să se regăsească în mijlocul naturii.